http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-11.html
Ce (ne) mai este adevărat astăzi?
(X.C.)
Mircea Gheorghe : O certitudine şi două atitudini
Nu cred că trăim într-o epocă favorabilă certitudinilor. Şi asta nu de azi, nu de ieri, ci de vreo cîteva zeci de ani încoace. Şi nu e vorba doar de certitudini individuale ci, mai ales, de mari certitudini colective – naţionale, internaţionale, mondiale. Nicio valoare „definitivă” „certă” de dinaintea celui de-al doilea război mondial nu s-a păstrat ca atare după. Şi niciuna dintre certitudinile din primii ani postbelici din deceniul al cincilea din secolul trecut nu s-a păstrat nealterată peste zece, douăzeci, treizeci de ani. Anii ’80 au consemnat prăbuşirea mondială a sistemului comunist. Şi o dată cu el a dispărut o retorică, o ideologie, o filozofie economică, un stil de viaţă şi de gîndire, o tipologie morală, un univers de fantazare pentru lumea din afara lui. Cu zece cincisprezece ani înainte, prin anii ’60 şi ’70, toate păreau valabile pentru cel puţin cîteva generaţii.
Dar vorbim de certitudini pozitive şi certitudini negative. La sfîrşitul anilor ’80, certitudinea cea mai clară, cea mai evidentă era o certitudine negativă şi anume că societatea românească este blocată şi prăbuşită în mizerie economică din cauza conducerii comuniste. Certitudinile pozitive au apărut imediat după implozia regimului. Dar ce a mai rămas din ele la aproape un sfert de secol de la execuţia lui Ceauşescu? Mult prea puţin. Nu ştiu care e diferenţa dintre un tînăr care are acum 20-23 de ani şi un tînăr care avea aceeaşi vîrstă în 1990. E de presupus că tinerii din 1989-1990 aveau certitudini mai multe şi poate mai generoase. Sau mai patetice şi mai radicale. Nu fiindcă erau mai buni, ci fiindcă momentul istoric pe care-l trăiau era propice tuturor iluziilor. Ori de la iluzie la certitudine trecerea e uşoară şi se face în mod natural.
Tot ce a urmat nu a fost decît un proces cînd lent, cînd accelerat de eroziune a acestor certitudini. Au apărut nuanţele, oportunismele politice, corupţia, incompetenţa, demagogia, reaua credinţă etc. care le-au subminat. Astfel, a fost o vreme cînd primirea în Uniunea Europeană părea o soluţie sigură pentru înlăturarea tuturor disfuncţiilor societăţii româneşti şi pentru intrarea definitivă a ţării într-o eră de prosperitate. În zilele noastre, după tot ce s-a petrecut în Grecia, după recesiunea care a lovit ţări mult mai puternice economic decît România, precum Italia şi Spania, după tulburările sociale care sub o formă sau alta au cuprins majoritatea capitalelor europene, certitudinea prosperităţii este mult mai puţin evidentă. Aşa încît nimic nu ne garantează că valorile în care credem astăzi cu o siguranţă inebranlabilă (dacă există asemenea valori şi dacă noi credem în ele) vor fi la fel de certe şi pentru cei de după noi. Şi acest sentiment al provizoratului, al condiţionării istorice schimbătoare este, pentru cine-l trăieşte, o sursă de scepticism. Nu se mai poate crede în nimic fără nici o umbră de îndoială.
Evident nu e nimic original într-un asemenea punct de vedere. Ideea istoricităţii valorilor (de tot felul, inclusiv a celor literare) este de multă vreme un loc comun. E un loc comun dar totodată şi o certitudine universal valabilă, şi în timp şi în spaţiu. Una dintre puţinele la care putem adera fără teama de a fi deziluzionaţi în viitor!
Dar revenind la certitudinile noastre temporare, şi la scepticismul pe care-l generează efemeritatea lor, cred că impulsul natural de a crede totuşi în ceva anume, în adevăruri stabile şi capabile să ne ordoneze viaţa se poate materializa în două atitudini. Amîndouă îmi par perfect valabile, în funcţie de ceea ce sîntem fiecare înlăuntrul nostru:
I. Nu ne interesează care vor fi certitudinile urmaşilor noştri şi nici cît de schimbătoare vor fi fiind certitudinile actuale. Sîntem datori să credem în cele care guvernează lumea de azi, în adevărurile timpului şi istoriei noastre personale şi colective. Sîntem datori să trăim sub umbrela lor fiindcă numai aşa putem evita izolarea şi inadaptarea la contemporaneitate. Căci decît să ne risipim viaţa singuri, derutaţi şi sceptici fiindcă nu avem încredere în nimic şi nu ştim unde e nordul, e de departe preferabil să avem o busolă care să ne arate direcţia dorită. Asta înseamnă certitudinile, busola. Şi chiar dacă se întîmplă ca busola să fie falsă, tot e mai bine să ne luăm după ea decît să rătăcim la întîmplare schimbînd mereu direcţia şi astfel neavansînd deloc. Rătăciţi într-o pădure, ne spune Descartes, trebuie să mergem hotărîţi într-un singur sens. Chiar dacă sensul e altul decît cel bun care ne-ar duce repede la ieşirea din pădure, totuşi consecvenţa cu care vom merge doar înainte ne va ajuta pînă la urmă să ajungem la drumul mare.
II. Ceea ce se numeşte certitudine este de fapt un punct de vedere al locului şi al timpului nostru şi este condiţionat de contextul restrîns sau lărgit în care trăim. Nu e de loc sigur că trăim într-un timp şi într-o societate care nu se înşală. Marile tragedii şi marile crime istorice de pretutindeni s-au întemeiat pe acceptarea pasivă sau sub presiune manipulatorie a unor puncte de vedere aberante, drapate în certitudini. Se cuvine din acest motiv să examinăm critic în spirit cartezian toate certitudinile ce ni se propun (în familie, la şcoală, prin tradiţie, prin media etc.) şi să acceptăm şi să interiorizăm doar certitudinile care trec proba acestei examinări. Şi tot aşa, se cuvine să fim gata în orice clipă să examinăm, în acelaşi spirit cartezian, şi alte puncte de vedere ce pot apărea în vecinătatea noastră, cu pretenţia de a fi acceptate ca nişte adevăruri sigure, ca nişte certitudini, valabile pentru totaă lumea. Şi la nevoie, trebuie să fim capabili nu doar să respingem falsele certitudini ci şi să înlocuim certitudinile perimate cu altele noi. Chiar dacă pentru asta va trebui să ne schimbăm viaţa. Busola ne-o construim singuri şi îi verificăm tot timpul funcţionarea. Iar în exemplul lui Descartes cu pădurea, sensul în care ne deplasăm este crucial. Dacă greşim drumul, nu ne poate garanta nimeni că vom trăi suficient de mult ca să găsim ieşirea.