((fragment din romanul Clepsidra, EuroPress, 2010)
Era din nou într-o vineri când François a telefonat cǎ nu poate veni la serviciu. Domnul Cadieux le anunţase absenţa lui, François îşi luase o zi liberǎ.
Când au rǎmas singuri, dupǎ plecarea domnului Cadieux, Suzanne a pregǎtit o cafea şi a început sǎ vorbeascǎ. Era îngrijoratǎ pentru Melissa care începuse sǎ frecventeze nişte prieteni dubioşi. Devenise tǎcutǎ, irascibilǎ, venea acasǎ noaptea târziu, mult dupǎ miezul nopţii, uneori în week-end doar dimineaţa. Fuma mult, începuse sǎ bea şi spunea, când maicǎ-sa o întreba ce i se întâmplǎ, cǎ nu o priveşte, e viaţa ei personalǎ. Dacǎ nu-i convine, ea poate sǎ plece de acasǎ. Suzanne era totuşi mulţumitǎ fiindcǎ Melissa îi promitea tot timpul cǎ vrea sǎ termine colegiul:
– Nu vreau sǎ spun cǎ am ceva împotriva ei, nu o judec, spuse Suzanne. Şi eu când eram la vârsta ei nu lǎsam sǎ treacǎ o zi fǎrǎ sǎ-mi fac de cap. Ieşeam cu bǎieţii în fiecare searǎ pânǎ la douǎ-trei noaptea, uneori nici nu veneam acasǎ decât a doua zi spre prânz, ba chiar pe la optsprezece ani, într-o varǎ, am lucrat şi ca dansatoare într-un bar. Dar eu eram fericitǎ. Melissa însǎ nu este, şi asta mǎ îngrijoreazǎ…
– Tatǎl ei nu-i poate vorbi? Sunteţi în relaţii cu el?
Suzanne zâmbi tristǎ:
– Taicǎ-sǎu e de mult în ţara lui. Era brazilian. Ştiu cǎ e însurat, cǎ are trei copii… Habar nu mai are de Melissa. Şi cu tipul cu care sunt acum nu se împacǎ. Am probleme cu amândoi din cauza asta.
Suzanne trecu în spatele ordinatorului. Se încurajǎ sau poate voia sǎ punǎ capǎt discuţiei:
– O sǎ se rezolve pânǎ la urmǎ, o sǎ fie totul OK. Poate cǎ-mi fac grji de pomanǎ. Melissa e fatǎ bunǎ, nu m-a supǎrat niciodatǎ.
Au lucrat în tǎcere pânǎ la prânz. Se auzea numai ţǎcǎnitul clavierelor de calculator. În timpul pauzei de masǎ, Suzanne a continuat confidenţele. Mâncau amândoi câte un sandviş cald, comandat la restaurantul vegetarian de peste drum:
– N-am fost niciodatǎ în România, dar am fost în Cehoslovacia. Era comunism şi noi nu ştiam ce e aia, aveam 20 de ani, eram studenţi… Mi-a plǎcut mult de tot Praga. Mi-aduc aminte de o piaţa Venceslas şi pe urmǎ de o catedralǎ goticǎ imensǎ frumoasǎ, de sinagogile din cartierul evreiesc, de o statuie ciudatǎ a unui scriitor ceh, Kajka sau Kapka, nu mai ştiu exact, cǎţǎrat parcǎ pe umerii unui uriaş fǎrǎ cap… Ţin minte cǎ ne conducea un ghid simpatic, sǎ fi fost la vreo 25 de ani. Era însǎ tare fricos. Fusese cu câtva timp în urmǎ la ei un fel de revoluţie şi intraserǎ ruşii cu tancurile. Se înǎsprise viaţa de atunci, de la intrarea ruşilor. Nici un restaurant, nici un bar nu mai servea bǎuturi dupǎ ora unsprezece seara, dar noi nu ştiam cât erau de serioase interdicţiile astea. Şi-am mers la un restaurant-braserie, ziceau ei cǎ era cel mai renumit din Praga, La Picasso parcǎ, da’ nu era pictorul, semǎna doar numele, am mâncat ceva cehesc, o fripturǎ de vacǎ împǎnatǎ cu afine, Pilsnerul lor era şi el foarte bun, am dansat s-a fǎcut zece, s-a fǎcut unsprezece seara, se apropia ora închiderii, noi însǎ nimic, mai aveam chef de bǎut. Veniserǎ şi vreo doi-trei cehi la masa noastrǎ, muzicanţi, din orchestrǎ, dupǎ terminarea programului şi ne-am gândit sǎ le facem cinste. Bǎieţii aduseserǎ cu ei câteva sticle de whisky, ne-am retras la o masǎ mai izolatǎ şi am început sǎ bem.. Ghidul era pe lângǎ noi şi se ruga sǎ fim rezonabili, sǎ ne întoarcem la hotel, cǎ a doua zi aveam sǎ mergem douǎ sute de km cu autobuzul, – cine sǎ-l asculte? Ne-au dat chelnerii afarǎ dupǎ miezul nopţii, pe la ora unu sau două.
A doua zi, când ne-am trezit mahmuri şi am mers în restaurantul hotelului pentru dejunul dinaintea plecǎrii, am aflat cǎ ni s-a schimbat ghidul. Nu mai era tânǎrul ǎla drǎguţ, ci o femeie corpolentǎ şi severǎ. Parcǎ era poliţistǎ. Toatǎ excursia care a mai durat trei zile ne-am gândit la ghidul nostru. Îl concediaserǎ, cine ştie ce i s-o mai fi întâmplat. Atunci am înţeles cu adevǎrat ce înseamnǎ comunismul…
– A fost mult mai mult decât atât, spuse Paul Iulian trist.
Dar nu avea chef sǎ facǎ o dizertaţie despre istoria comunismului românesc. Cât timp vorbise Suzanne se gândise la Maria şi gǎsea cǎ avea dreptate. Nu mai trebuia sǎ vorbeascǎ nimic despre România…
S-au întors la mesele lor şi s-au apucat din nou de lucru. Din când în când, Suzanne îl privea de dupǎ calculatorul ei şi-i surâdea prietenoasǎ. Nu era o femeie frumoasǎ şi nici tânǎrǎ nu era, îşi spunea Paul Iulian în timp ce-i întorcea surâsul, dar era cumsecade.
*
Întorcându-se acasǎ, a gǎsit-o pe Maria care venise înaintea lui, la masa din bucǎtǎrie, fumând cu o cafea în faţǎ şi cu un plic desfǎcut dinainte. Era tulburatǎ.
– S-a întâmplat ceva? o întrebǎ Paul Iulian.
– Citeşte! Şi împinse plicul spre el. Paul Iulian cercetǎ curios adresa expeditorului. Un C. Mader, din Ludwigsburg, Germania. Se uitǎ la ea mirat.
– Citeşte! îl îndemnǎ încǎ odatǎ Maria.
Scoase scrisoarea din plic, o citi şi o puse alǎturi:
– E fantastic, spuse. Nu te bucuri?
– Sunt ameţitǎ! Nu ştiu unde mi-e capul. E ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat.
Scrisoarea era de la Cǎlin. O cǎutase în ţarǎ, aflase cǎ a plecat în Canada. şi una dintre cele douǎ bunici, cea de la Bucureşti, mama Mariei îi dǎduse adresa. Voia sǎ vinǎ s-o vadǎ, spre sfârşitul anului, la Crǎciun. Avea de gând sǎ stea o lunǎ cu ea. îl primea? Ii trimitea şi nişte fotografii.
– Sigur cǎ mǎ bucur, sunt fericitǎ cǎ-l vǎd, spuse Maria, dar mi-e fricǎ.
– De ce ţi-e fricǎ?
– Nu l-am mai vǎzut de când avea cinci ani, nu ştiu cum e acum. Vǎd fotografiile şi n-am sentimentul cǎ este copilul meu. Mi-e teamǎ cǎ ne-am înstrǎinat prea tare…
Îi întinse fotografiile, patru, care erau în plic: un adolescent nu prea înalt, destul de robust, la intrarea unui mare magazin cu lume intrând şi ieşind pe lângǎ el, pe urmǎ în a doua fotografie, mâncând dintr-o pungǎ de pretzels aşezat pe o bancǎ într-un parc plin de flori, o alta pe o stradǎ animatǎ, cu o fatǎ ştearsǎ, ţinându-se de mânǎ, în sfârşit, ultima, din Bucureşti, în faţa unui stand de cǎrţi vechi la Universitate. E mereu zâmbitor, cu ochi scânteietori şi pǎrul castaniu lung, pieptǎnat spre spate şi terminat într-o coamǎ.
– E frumos bǎiatul meu!
– Da, e frumos, admise Paul Iulian. Nu ştie cǎ eşti cu mine…
– De unde sǎ ştie? Poate sǎ-i fi spus mama… Cine-o fi fata asta? Nu-mi place…
– Vezi? o tachinǎ Paul Iulian. Nici n-a ajuns la Montreal şi soacra strǎmoşeascǎ din tine, gata, e nemulţumitǎ cu fata pe care şi-a ales-o.
Maria mângâie fotografiile cu duioşie:
– Da de unde! N-am sǎ mǎ amestec niciodatǎ în viaţa lui.
– Nici n-ai cum! Doar dacǎ te duci dupǎ el în Germania.
Maria îl privi tǎcutǎ şi apoi îşi deschise poşeta. Cǎuta un stilou, voia sǎ-i scrie bǎiatului ei.
*
François se declarǎ convins într-una din zilele urmǎtoare cǎ sfârşitul anului va gǎsi Quebecul liber şi suveran. De la o zi la alta balanţa echilibrului de forţe se înclinase brusc în favoarea taberei suveraniste. Cauza acestei schimbǎri era o alianţǎ politicǎ pe care partidul suveranist provincial reuşise s-o lege cu un alt partid, Mişcare democraticǎ, format mai ales din tineri, un partid tot provincial, desprins din partidul liberal, dar pânǎ acum neutru. Şi mai apǎruse în arenǎ un politician versat, charismatic care pânǎ in urmǎ cu câţiva ani, fusese unul dintre miniştrii cei mai importanţi ai cabinetului federal conservator. Ministrul îşi schimbase convingerile – de fapt revenise la convingerile mai vechi din tinereţe – când partidul lui a pierdut alegerile şi odatǎ cu ele, cârma ţǎrii.. A trecut de la politica federalǎ la politica provincialǎ, în tabǎra suveranistǎ. Se menţinuse în expectativǎ, dar acum, cu o lunǎ înaintea referendum-ului, intrase brusc în luptǎ alǎturi de bunicul şi de şeful partidului tinerilor. Apǎruserǎ la televizor toţi trei mânǎ în mânǎ, trei prieteni, trei cumetri zâmbitori şi sinceri, însufleţiţi de acelaşi mare ideal, independenţa Quebecului.
De partea cealaltǎ, şefului partidei federaliste provinciale, i s-a alǎturat imediat prim- ministrul liberal al Canadei, omul cu gura strâmbǎ. Şi fiindcǎ la vremuri nesigure, sunt necesare alianţe conjuncturale, alǎturi de el a apǎrut un alt politician, tânǎr şi cârlionţat şeful opoziţiei federale. Aşa cǎ celor trei cumetri ai independenţei Quebecului, le rǎspundeau searǎ de searǎ cei trei corifei ai cauzei pancanadiene, omul cu gura strâmbǎ, omul cu faţa de iepure şi omul cârlionţat. Mai era exact o lunǎ pânǎ la referendum şi tabǎra suveranistǎ conducea cu cinci puncte în sondaje. Pancanadienii erau din ce în ce mai patetici. din ce în ce mai încurcaţi şi François jubila.
– De data asta le luǎm faţa! spuse el într-o zi, la prânz, bǎtând cu mâna prima paginǎ a ziarului La Presse unde se lǎfǎiau cu litere de-o şchioapǎ rezultatele ultimului sondaj, net favorabile partidei suveraniste.
Suzanne îl privea fǎrǎ interes. Nu mai adusese niciodatǎ vorba despre convingerile ei politice, pesemne cǎ le uitase. Acum problema ei cea mai importantǎ era Melissa.
Ântr-o zi, îi spuse şi lui François despre neliniştile ei şi François îi dǎduse dreptate. Filozofase cu mult optimism:
– Fetele de 17 ani nu sunt suficient de înţelepte. Fac prostii dar pe urmǎ se învaţǎ minte, nu o certa, o sǎ vinǎ ea pânǎ la urmǎ sǎ-ţi povesteascǎ ce i se întâmplǎ…
A avut un fler neaşteptat François, fiindcǎ într-adevǎr a doua zi Suzanne a venit cu vestea cea mare cǎ Melissa i se destǎinuise.
– E cu un flic! spuse ea mândrǎ.
– Cu un flic… François pǎrea nedumerit.
– Iese cu un flic, o sǎ se mute cu el sǎptǎmâna asta…
– Ce flic?!
– De la moravuri! Raymond Saint-Pierre. Un tip respectabil, e mai în vârstǎ ca ea cu cincisprezece ani, dar tocmai de-aia sunt mulţumitǎ. Ǎsta o s-o ţinǎ din scurt, n-o s-o lase sǎ mai facǎ prostii.
– O sǎ aibǎ poliţia în casǎ, reflectǎ Paul Iulian într-o doarǎ.
– Nu-i aşa? îl aprobǎ veselǎ Suzanne. Nu poţi sǎ te pui cu poliţia, mai ales când e tot timpul pe capul tǎu. O iubeşte, se mutǎ împreunǎ sǎptǎmâna vitoare. El cautǎ apartament, ea deocamdatǎ nu are bani de chirie dar o sǎ lucreze. I-a promis el cǎ-i gǎseşte de lucru… Poate pe-acolo pe la sediul lor…
Suzanne era într-adevǎr fericitǎ, dar mergând spre casǎ, Paul Iulian se întreba dacǎ nu cumva îl cunoştea pe flicul Melissei. în urmǎ cu douǎ nopţi, dupǎ ora 12, poliţia fǎcuse o descindere în apartamentul lui Gilles, piticul, şi-l arestase. Nu era singurul. Mai erau cu el încǎ vreo şase tineri şi douǎ fete. O fatǎ era rǎnitǎ şi plinǎ de sânge pe faţǎ. Unul dintre poliţişti i-a bǎtut la uşǎ şi i-a cerut informaţii despre Gilles. S-a recomandat, dar Paul Iulian nu i-a reţinut numele. Cine ştie dacǎ n-o fi fost flicul Melissei…
*
Totul începuse pe la ora nouǎ spre zece seara. Atunci s-a auzit din apartamentul lui Gilles un rap violent dintr-o combinǎ muzicalǎ cu sonorul pus la intensitate maximǎ. Niciunul dintre vecini nu a protestat, era încǎ devreme. Dar apoi au început sǎ se audǎ ţipete, zgomote de pahare sparte, izbiri în pereţi. Când vecinii au început sǎ fie neliniştiţi, unul din ei chiar a bǎtut într-un perete, totul s-a liniştit, a încetat şi muzica. Lumea se culcase când, spre miezul nopţii, s-a auzit ceva care semǎna a împuşcǎturǎ şi apoi iarǎşi ţipete, un geam s-a spart spre stradǎ şi o femeie a ţipat „Ajutor!”. Atunci cineva a chemat poliţia şi de altfel o patrulǎ a poliţiei în maşinǎ se oprise deja în faţa intrǎrii.
Au venit alte trei maşini de poliţie erau acum vreo zece poliţişti, o parte au rǎmas afarǎ în faţa ferestrei sparte, şi trei sau patru au intrat înǎuntru dupǎ ce le-a deschis Gilles. Se pare cǎ acolo a fost o micǎ busculadǎ, oricum peste zece minute, Gilles şi invitaţii lui erau încǎrcaţi într-o dubǎ chematǎ de urgenţǎ.
Unul dintre poliţişti s-a oprit la Paul Iulian a sunat şi când a apǎrut l-a întrebat dacǎ într-adevǎr el era intendentul dupǎ cum i se spusese. Apoi i-a cerut informaţii despre Gilles: dacǎ muncea undeva, dacǎ avea mulţi vizitatori, ce gen de prieteni îl vizitau…Erau multe tinere printre ei? Dacǎ erau, care era pǎrerea lui, aveau mai mult sau mai puţin de 18 ani? Ce alte lucruri suspecte observase Paul Iulian?
I-a rǎspuns cât a putut de bine. Nu, Gilles nu lucra nicǎieri sau cel puţin nu pleca de acasǎ dimineţile nicǎieri la lucru, era foarte corect cu chiria, avea mulţi vizitatori, dar printre ei, cinci-şase erau cam aceiaşi, şi fete erau multe, majoritatea, opinase Paul Iulian, sub 18 ani, nu remarcase nimic suspect decât atât cǎ fǎceau zgomot foarte mare şi deranjau vecinii. I-a povestit despre dialogul lui cu Gilles la prima reclamaţie, dar poliţistul n-a pǎrut deloc amuzat. I-a cerut numǎrul de telefon şi numele, le-a notat în procesul-verbal pe care-l întocmise şi pe urmǎ l-a salutat politicos şi s-a îndreptat spre maşinǎ. Mergea legǎnat şi morocǎnos, sǎtul probabil de meseria lui nenorocitǎ care-l obliga sǎ aibǎ de-a face în puterea nopţii cu toate mizeriile astea de oameni..
A doua zi dimineaţǎ, înainte sǎ plece spre Oratoriu, Paul Iulian l-a sunat pe domnul Gauthier la telefon şi i-a spus ce se petrecuse. Şi-au dat întâlnire pentru seara ca sǎ discute amǎnunte.
Domnul Gauthier a fost punctual. Întâlnirea era pentru ora 7, şi la 7 şi două-trei minute a sunat la uşă. A intrat bine dispus, nu părea deloc îngrijorat de ce se întâmpla în blocul lui şi Maria le-a pus în faţǎ, lui şi lui Paul Iulian, douǎ pahare, o sticlǎ de whisky şi o farfurie cu alune sǎrate. Apoi i-a lǎsat singuri. Ea avea nişte hârtii de completat pentru stagiul care trebuia sǎ se termine foarte curând.
În timpul zilei domnul Gauthier se interesase probabil la poliţie sau poate cǎ poliţia îl căutase dupǎ datele pe care le furnizase Paul Iulian, oricum ar fi fost, el avea multe amǎnunte suplimentare. Era dornic sǎ-i povesteascǎ lui Paul Iulian tot ce ştia. Apǎruse în sfârşit ceva despre care puteau vorbi amândoi, pe larg şi cu socotealǎ!
Nu era simplu.
Şi domnul Gauthier respirǎ adânc şi-şi aprinse o ţigarǎ.