Cînd scrisul devine muncă patriotică. Pe marginea unui articol de Nicolae Manolescu

http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitor-bogat-scriitor-sarac-1_52d93517c7b855ff56901ce6/index.html?fb_action_ids=500680446719339&fb_action_types=og.likes&fb_source=other_multiline&action_object_map=[1448314112049992]&action_type_map=[%22og.likes%22]&action_ref_map

Cînd scrisul devine un fel de muncă patriotică neremunerată, e normal ca produsele să fie  modeste, ca majoritatea cititorilor să se dezintereseze de ele, ca editarea unei cărţi româneşti să devină păguboasă sau neinteresantă financiar pentru editor şi, în consecinţă, ca acesta să se comporte discreţionar cu autorul ei, dar avînd conştiinţa că îi face un bine enorm şi lui şi culturii române fiindcă totuşi îl publică ! Un cerc vicios.

Obligativitatea respectării contractelor, transparenţa şi respectul reciproc în relaţia autor-editor ar fi benefice pentru toată lumea. Ar apărea o adevărată şi stimabilă piaţă a cărţii româneşti, cu exigenţele ei. Numărul autorilor editaţi –  şi  cu siguranţă şi al editorilor  – ar scădea fiindcă ar rămîne numai cei  capabili să satisfacă aceste exigente. Editorii activi ar deveni mai pretenţioşi  şi efortul lor, referitor la cartea roamânească mult mai rentabil.,  Literatura publicată ar fi de o calitate superioară (ca orice produs pentru care se plăteşte) şi, în consecinţă, interesul publicului ar creşte. Abia atunci am putea avea autori români ale căror cărţi bune, conformîndu-se pieţii, ar atinge tiraje de zeci şi de sute de mii de exemplare, fapt ce le-ar permite să trăiască din scris.

Dar fireşte că schimbarea şi intrarea în rîndul lumii normale implică răbdare şi foarte multă voinţă şi onestitate din partea tuturor (editori, autori, critici şi cronicari literari) fiindcă depăşirea inerţiei şi declanşarea unei dinamici inverse nu se pot realiza cu simplitatea cu care răsuceşti un comutator ca să faci lumină.

Şi ar mai trebui bine înţeles ce înseamnă piaţa literară sau piaţa cărţii. Ne aflăm în zona lucurilor comune dar e bine totuşi să le reamintim celor dispuşi să zboare la o prea mare altitudine.

Piaţa cărţii nu e un sfinx care ar presupune compromisuri din partea autorilor obsedaţi concomitent de intrarea în graţiile ei şi de puritatea şi rafinamentele literare pe care piaţa nu le-ar înţelege, ci  un aliat indispensabil. Din ea fac parte nu doar publicul numit larg,  care, în cel mai bun caz, citeşte cinci-şase cărţi pe an, ci şi oamenii cultivaţi, studenţii, profesioniştii literaturii (criticii şi istoricii literari), cititorii care frecventează literatura  cu interese documentare, cititorii pasionaţi sau doar cei ocazionali, snobii etc.

Cît priveşte zona pieţii care reclamă o literatura de consum, de gară, este bine să observăm că  literatura de mare calitate, profundă, rafinată, expresivă nu poate înflori decît într-o lume care citeşte. E cel mai simplu dintre pleonasme. Înţelegerea  publicului larg pentru literatura lui Dostoievski, Proust, Joyce, Borges, Faulkner, Marquez etc.  nu a fost posibilă decît într-o lume în care literatura, zisă de unii în derîdere comercială sau paraliteratură, (Eugen Sue, Al. Dumas, Arthur Conan Doyle, Agatha Christie, Karl May etc.) şi-au îndeplinit cu brio şi cu glorie misiunea de dezvoltare  şi rafinare a gustului public. Într-o lume literară sănătoasă cum este cea franceză, de exemplu, mereu un model idealizat  pentru sensibilitatea românească, cele două coexistă cu demnitate. Anna Gavalda, Amélie Nothombe şi Marc Lévy convieţuiesc, adulaţi şi admiraţi, cu scriitori ”serioşi” şi celebri, precum Michel Houellebecq sau  Frédéric Beigbeder. Şi unii şi alţii trăiesc foarte bine din scrisul lor.

Acest articol a fost publicat în Opinii şi etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *