Timpul, iulie 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/184/Timpul_iulie_2014_online.pdf
30
Rămase minute întregi privind ecranul calculatorului, acolo unde motorul de cercetare Google îi dăduse, instantaneu rezultatul după ce-şi scrisese numele şi ocupaţia : Neluţu Vasiliu poet, 581 rezultate. Visa cu ochi deschişi la gloria aceasta de care pînă atunci n-avusese habar. Poate că în clipa asta peste cinci sute de oameni se uită pe calculator şi se gîndesc la el. „Oare cine o fi domnul Neluţu Vasiliu?” Foarte curioşi, bineînţeles: „Oare ce gîndeşte, oare ce creează domnul Neluţu Vasiliu acum?” Probabil şi cu invidie : ”Cine o fi avînd norocul să fie prietenul sau iubita unui poet precum domnul Neluţu Vasiliu”?
Bătrînii, desigur, în plus, cu tristeţe. Pentru că nu le-a fost sortit tuturor să aibă asemenea fii şi nepoţi: „Ce fericiţi trebuie să fie părinţii care au dat ţării un poet ca domnul Neluţu Vasiliu!” În fine, de la cei peste cincisute de admiratori curioşi, invidioşi şi trişti, ecoul se răspîndeşte în lumea întreagă: ” Ce norocos e poporul în mijlocul căruia s-a născut un aşa mare poet ca domnul Neluţu Vasiliu!”
Nu mai era anonim, şi povara celebrităţii, în pofida a ceea ce spun tot felul de filozofi ipocriţi, nu era apăsătoare.
Nu-i venea să închidă calculatorul. Şi îşi zise că trebuie să continue, cu sîrguinţă, să urce alte şi alte culmi ale celebrităţii. Şi începu să scrie o odă despre Google.
31
”Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).
Isus se referă la bogatul în bunuri materiale, dar uneori este la fel şi cu bogăţia spirituală, şi raportată nu la împărăţia lui Dumnezeu, ci la împărăţia noastră sublunară. Mă gîndesc la Fernando Pessoa, alias Bernard Soares, din Cartea neliniştirii: era, şi ştia că este, infinit de bogat dar vieţuia anonim şi sărac sub masca unui funcţionar insignifiant : ”iar de la înălţimea maiestuoasă a tuturor visurilor mele, iată-mă ajuns ajutor de contabil în oraşul Lisabona. Însă contrastul nu mă striveşte, mă eliberează; ironia din el este chiar sîngele meu /…/. Ce glorie nocturnă să fii mare fără să fii nimic! Ce sumbră maiestate cea a unei splendori necunoscute!” Trăia printre oameni modeşti şi cumsecade şi afabilitatea lor îi era necesară, chiar dacă va fi fost întemeiată pe un malentendu, pe o confuzie reciprocă. El îi vedea mai inocenţi, ei îl vedeau ca fiind aidoma al lor: ”Patronul Vasques, contabilul Moreira, casierul Borges, băieţi buni cu toţii, băiatul de serviciu care acceptă de bunăvoie să-mi ducă plicurile în cutia de scrisori, puştiul cu comisioanele, bun la toate, chiar şi pisica prietenoasă – toate au devenit o parte a vieţii mele; n-aş putea să le abandonez fără să plîng, fără să înţeleg că această mică lume, cît mi s-a părut ea de rea, este o parte din mine însumi/…/”.
De-ar fi evadat din lumea lor mică, din ”cercul lor strîmt”, cum ar fi spus Eminescu, viaţa lui ar fi devenit imposibilă : ”separarea ar fi însemnat pentru mine o înjumătăţire, soră cu moartea. De altfel, dacă i-aş părăsi mîine pe toţi/…/ de ce altceva m-aş putea agăţa (fiindcă va trebui să mă agăţ de altceva)? ce altă uniformă aş îmbrăca (ştiut fiind că va trebui să îmbrac ceva)? Toată lumea are un patron Vasques, vizibil pentru unii, invizibil pentru alţii”.
De li s-ar fi arătat într-o zi în realitatea bogăţiei sale, oamenii aceia, cu patronul Vasques în frunte, l-ar fi înlăturat dintre ei cu teamă.
32
Unele dintre bancurile politice din vremea comunismului ilustrează mentalităţi şi tactici de supravieţuire care s-au păstrat şi mai tîrziu, în virtutea inerţiei morale. Aşa, de exemplu, legile nu erau considerate reguli obligatorii, ci simple bariere. ”Dulăii sar pe deasupra, javrele trec pe dedesubt şi numai boii se opresc în faţa lor”.
Evident, nu există nici un loc în lume lipsit de asemenea inşi pentru care legile nu sînt altceva decît bariere. Dar în regimurile comuniste de pretutindeni, (cu unele excepţii admirabile, Ungaria anilor 50, Cehoslovacia anilor 60, Polonia anilor 80), ei tindeau să devină majoritari. Revolta era lăsată celor puţini care detestau în egală măsură să fie ”boi”, ”javre” sau ”dulăi”.
Javrele şi dulăii furnizau modelele culturii populare şi filozofia lor era extrem de simplă. Legea minimului efort. Dacă revolta puţinilor ireductibili îşi atingea ţinta, atunci beneficiile ar fi fost generale. De ce să cheltuieşti energie petru ceva care îţi poate reveni fără niciun risc, datorită altora? Dacă nu ieşea nimic, oricum ei se descurcau…