http://pravaliaculturala.ro/index.php?aa=2014&ll=5
Dragă Mircea, ai publicat anul trecut O adevărată familie, volum de proză scurtă apărut la editura Adenium. La o lectură fugară, aş remarca trei „priviri” ale autorului: una întoarsă spre spaţiul românesc în regimul comunist, alta spre tema emigraţiei şi una „independentă”, „canadiană”. Cum s-a născut această carte?
Dragă Cornel, cele trei „priviri” pe care le-ai remarcat – şi sânt bucuros pentru asta – corespund unei cronologii. Trei tipuri de experienţe, de tipologii, de nelinişti care corespund unui număr egal de etape din viaţa mea, parcurse în ordinea grupajelor din carte. Personajele nu sânt Eu în diferite ipostaze, dar experienţele lor au legătură cu experienţele mele. Nu am construit însă cartea pornind de la un plan iniţial. Am organizat doar prozele pe care le-am scris în momente foarte îndepărtate în timp.
O adevărată familie vine după un roman, Clepsidra, din 2010, precedat la rândul lui de o altă carte de proză scurtă, Partida de canastă. Ce va urma: roman sau proză scurtă? Care gen îţi e mai aproape? Fără să neglijez nici eseul…
E o bucurie să scriu proză scurtă şi, am impresia, o adevărată terapie să scriu roman. Nu pot avea opinii nete fiindcă am publicat relativ puţin. Dar mai sunt şi drumurile închise de foarte demult pe care am mers cu plăcere cândva. Am scris povestiri şi poveşti pentru copii şi teatru. Nu mai am timp să reiau drumurile astea. Revenind la anii din urmă, întâmplarea face ca prima dată să fi publicat proză scurtă, apoi o carte despre cărţi (Imprevizibilul triumf) şi după aia Clepsidra. Am senzaţia că acum o iau de la capăt. După O adevărată familie, proză scurtă, va urma, probabil, o altă carte despre cărţi şi după aceea – o să mai vedem. Nu pot paria pe viitor.
Sunt anii de comunism o temă care mai poate interesa publicul de astăzi, tinerii cu tablete şi gadgeturi „de ultimă oră”?
În principiu, nicio temă despre trecut nu este lipsită de interes. Se scriu, se citesc în lume şi au succes romane despre al doilea război mondial, despre nazism, despre căutatorii de aur din America secolului trecut, despre persecuţia creştinilor în Roma antică etc. Şi insul care ar spune că romanul lui Tolstoi, Război şi Pace este o carte lipsită de interes, „depăşită”, este pierdut ca iubitor de literatură. E un consumator de ştiri şi cancanuri, de literatură porno, poate şi de literatură science-fiction proastă (există şi literatură science-fiction bună), dar face parte din altă lume şi e inutil să încerci să-l convingi de contrariul.
Dar tot în principiu, nicio temă nu garantează interesul în jurul a ceea ce scrii. E un lucru elementar, depinde ce faci cu tema asta. Aşa încât poţi fi plictisitor şi când scrii despre comunism şi când scrii despre tinerii de azi şi despre civilizaţia tabletelor şi gadgeturilor, şi când scrii despre teme considerate că au priză la cititorul obişnuit, cum ar fi sexul, psihopaţii sau crimele pasionale.
Ai trăit tot socialismul românesc. Cum au fost anii copilăriei? O întâmplare care te-a marcat?
Nu eram la curent, în copilărie, cu toate ororile care se produceau în jurul meu. Familia mă proteja, cum cred că făceau toate familiile din vremea aia cu copiii lor. Ştiam doar că există lucruri despre care nu trebuie să vorbesc. Primii ani ai socialismului mi-au rămas în minte asemănători cu cei din urmă. Acelaşi cult al personalităţii, dar pentru Stalin, aceeaşi viaţă petrecută între două cozi pentru cumpărarea celor mai elementare lucruri, aceeaşi religiozitate pentru produsele din vest. Dar nu ştiam totuşi şi nu simţeam o mulţime de alte lucruri care deosebeau vremea aia de ceea ce a fost în anii ’80. Teroarea, de exemplu, din lumea adulţilor nu o percepeam fiindcă n-am avut în familie persoane arestate sau urmărite pentru activităţi politice interbelice. Sugestii însă de la ceea ce se întâmpla în lumea lor îmi veneau. Mi s-a întâmplat, de exemplu, în casa unchilor mei la Odobeşti, unde eram elev în clasa a treia, într-o zi de iarnă, să dau împreună cu vărul meu de o cutie sub pat unde erau multe monezi de 10 mii de lei, probabil din timpul marii inflaţii din anii ’46-’47, şi de un poster al regelui Mihai. Eram singuri şi priveam curioşi portretul. Atunci a intrat în casă mătuşa mea şi când ne-a văzut ce privim, ni l-a luat repede din faţă, de pe pat, şi l-a aruncat în soba de teracotă care era plină de tăciuni. Mi-a rămas în minte expresia ei speriată. Era în 1952. Dar sunt multe alte întâmplări care au avut importanţa lor pentru mine, cel de atunci.
Ce ţii minte cu drag din viaţa de licean şi de student? Ce ai vrea să nu-ţi aminteşti?
Prietenii de liceu cu care tăifăsuiam îndelung după ore, în flanări nesfârşite uneori până spre miezul nopţii pe străzile Bucureştiului şi în Cişmigiu şi mai târziu alţi prieteni din studenţie de la cafeneaua Albina. Pe urmă, Biblioteca Centrală de Stat, sala 3, actuala Bibliotecă Naţională unde intram în unele zile, vara, la 7.30 dimineaţa şi ieşeam seara la închidere, la 9.30, cu o pauză la prânz, când mâncam ceva frugal la un magazin de produse lactate din apropiere, Mioriţa. Şi câteva fete, desigur. Ce nu vreau să-mi amintesc, nu-mi amintesc.
Ce fel de adolescent/ tânăr ai fost?
Un ins inegal şi deloc remarcabil în mulţime. Nu prea atractiv şi fără o opinie bună despre sine. Nu prea fericit. Orgolios, dar ascunzându-mi cu grijă orgoliul. Eram atras nu doar de literatură, ci şi de lumea ideilor generale, de filozofie, estetică, psihologie etc., citeam mult, dar nu studiam sistematic ce citeam. Păream placid şi absent uneori, dar alteori deveneam inventiv, petulant şi cu iniţiativă. Se întâmpla să fiu optimist peste măsură câteodată, şi tot aşa, pesimist, exagerat, altădată. Aveam în totul o fire întrucâtva ciclotimică. Am avut însă totdeauna un număr restrâns de prieteni foarte buni, fraterni, cu care eram mult mai destins decât cu ceilalţi, iar starea mea de spirit era constant bună. Eram mai pasionat de discuţiile de idei decât de lecturi. O prietenă bună sau un prieten inteligent, cultivat si spiritual, indiferent dacă era tânăr sau în vârstă, erau mai preţioşi pentru mine decât o carte.
Cum se distrau colegii tăi pe atunci? Ce îţi plăcea să faci?
Nu erau altfel decât tinerii de azi. Atât doar că nu aveau telefoane celulare, reţele sociale, tablete, calculatoare şi nu făceau escapade cu maşinile lor sau ale părinţilor. Dar natura ludică, sensibilitatea, sentimentul de superioritate faţă de generaţiile mai în vârstă, amorul etc. erau la fel. În general, se distrau aşa cum se distrează şi tinerii de azi şi cum s-au distrat tinerii dintotdeauna. Prietenii, iubite, viaţă de noapte, atât cât se putea pe vremea aia, alcool, duminici petrecute la meciuri unde mergeam în grup, fotbal. Comunismul ni se părea o realitate exterioară, deşi trăiam în interiorul lui. Dar eram izolaţi de el ca de o platoşă, prin tinereţea şi spiritul nostru inaderent, de teflon. Desigur, vorbesc de lumea din care făceam eu parte. Râdeam de sloganuri, de prolectucltismul detestabil şi caraghios care la începutul anilor ’60 era o amintire recentă, de literatura encomiastă din gazete, de colegii noştri politruci care, aceştia, erau mult mai gravi, mulţi cu complexe de inferioritate culturală şi ranchiunoşi. Eram naţionalişti şi porniţi rău împotriva ruşilor. Chestia asta funcţiona bine şi oficial în anii ’60. Eram pasionaţi de literatura clasică şi de lumea interbelică, aveam un adevărat cult pentru G. Călinescu, dar nu prea mergeam la cursuri. Iar in privinţa mea, cine voia să mă găsească în cursul dimineţii, mă căuta fie la Biblioteca Centrală de Stat, fie la cafenea. În rest, îmi plăcea să fac de toate dar nu reuşeam să fac tot ce-mi plăcea.
Anii ’50, ’60, ’70, ’80 au fost şi asemănători, dar şi neasemănători. Cum i-ai caracteriza, telegrafic?
Represiune, insecuritate şi sărăcie cumplită în anii ’50, dezgheţ, naţionalism şi iluzii în anii ’60, anxietate, pesimism şi fascinaţie faţă de Occident în anii ’70, blocaj total, suspiciune, mizerie indusă, absurd şi umilinţă în anii ’80.
Ai colaborat cu Securitatea? Te-au contactat?
Am avut un contact cu Securitatea în ultimul an de facultate. în calitate de martor. Într-o dimineaţă, 14 sau 15 prieteni am fost ridicaţi individual de acasă, fără să ştim unii de alţii, şi duşi la un sediu al Securităţii unde am fost interogaţi încrucişat circa şase ore spre a se stabili vinovăţia a trei dintre noi care erau acuzaţi de propagandă duşmănoasă împotriva orânduirii socialiste şi de nu mai ştiu ce. Interogatoriul s-a repetat încă o dată peste câteva zile. Nu au rezultat însă date suficiente pentru începerea unui proces unde eu ar fi trebuit să fiu martor, împreună cu ceilalţi. Şi acţiunea s-a sistat. Dar a rămas consemnată în arhivele CNSAS-ului în trei dosare de câteva zeci de pagini fiecare pe care colegii care fuseseră acuzaţi le-au cerut aşa că le-am putut consulta şi eu de la ei acum câţiva ani. Eram, cum ţi-am spus, un ins teflon şi şters, fără mari aptitudini de comunicare şi nu cred că aveam prin ce trezi interesul Securităţii pentru o eventuală colaborare. Aşa că nu am fost contactat.
Ai făcut compromisuri de care să te ruşinezi?
Dragă Cornel, observ că mă întrebi, cu sau fără intenţie de a distinge, despre compromisuri de care m-aş ruşina eu, nu despre compromisuri ruşinoase în general. Oamenii nu-s toţi la fel de exigenţi cu ei înşişi şi semnificaţia compromisurilor pe care le faci poate fi interpretată diferit de la un caz la altul sau după cum le priveşti din interior sau din exterior, azi sau peste câteva zeci de ani. Şi, în plus, în viaţa unui om există o grămadă de compromisuri în raport cu o mulţime de alte realităţi, nu doar cu cea privind regimul politic în care trăieşte. Poţi fi un ins moraliceşte detestabil, lipsit de rectitudine şi gata oricând să faci un compromis de care e normal să te ruşinezi, chiar dacă s-a întâmplat să nu colaborezi cu sistemul. Acum, dacă doar de asta vorbim, în ce mă priveşte, înainte de 1989, nu am publicat nici o pagină pe care astăzi ar trebui s-o justific. Nu e o laudă, fiindcă nu am fost un scriitor activ. Am publicat, până prin anii ’70, doar mărunte povestiri umoristice apolitice şi pe urmă traduceri, sinteze despre istoria ideilor literare, analize de texte, lucrări de didactică. Nici un text de ficţiune după 1976.
Dar au fost momente în care m-am îndoit că am făcut bine.
Pe vemea aia erau lucruri pe care voiam să le spun despre cum trăiam, ce simţeam şi ce gândeam despre lumea din jurul meu – nu le-am spus, gata, s-au rispit. Mi se păreau importante, nu ştiu dacă şi erau. În 1973, am aflat de la un prozator cunoscut, redactor la o revistă literară, că cele câteva texte pe care i le trimisesem şi pe care puneam mare preţ (nu cele umoristice), erau excelente, dar nepublicabile. Nu puteam scrie altfel, am renunţat să mai scriu lucruri serioase.
Dar profit de întrebare ca să remarc un lucru: problema compromisurilor este, în pofida simplităţii ei aparente, destul de complexă. Un prieten mi-a semnalat de curând cazul unor şansonetişti francezi foarte talentaţi, necunoscuţi însă marelui public deoarece în timpul ocupaţiei germane au cântat în restaurantele pariziene frecventate de ofiţerii germani. S-a considerat că au făcut exact asta, un compromis ruşinos, un act de colaboraţionism, şi au fost înlăturaţi din viaţa artistică.
Urmând logica asta mă întreb dacă şi chelnerii restaurantului au avut aceeaşi soartă, dacă şi ei au fost acuzaţi de colaboraţionism. De ce nu, în fond? În schimbul unei note de plată şi al unui bacşiş, chelnerii ăia i-au îndopat cu mâncare pe nemţi consolidând astfel ocupaţia germană în loc să-i otrăvească patriotic spre a o submina!
Ai crezut că va cădea comunismul? Cum a fost pentru tine anul 1989?
Nu, n-am crezut. Speram într-o schimbare majoră, dar nu îndrăzneam să cred în implozia totală a regimului. Dar când s-a produs, am avut un sentiment de eliberare extraordinar. Şi acum consider ziua în care am văzut deasupra Pieţii Palatului elicopterul în care fugea Ceauşescu drept una dintre cele mai importante din viaţa mea. Aşa încât, pentru mine anul 1989 se împarte în două. Ce a fost înainte de 21 decembrie – un coşmar – şi ce a fost după – o imensă lumină la capătul tunelului, ca aceea despre care vorbesc unii oameni reveniţi la viaţă din moartea aparentă.
Intră frica în ADN, după atâţia ani de comunism?
Nu, nicidecum. Multor oameni, printre care mă număr, nu le-a fost frică în regimul comunist, ci doar scârbă. Dacă regimul ar fi continuat politica de exterminare a elitelor din anii ’50, probabil că ar fi intrat. Oamenii care au cunoscut infernul închisorilor comuniste puteau avea ADN-ul contaminat de această frică, chiar dacă se comportaseră eroic în detenţiune. Dar nu pot vorbi în numele lor, dacă e aşa sau nu. N-am făcut închisoare şi nu-mi era frică noaptea că o să vină o maşină neagră cu securişti ca să mă aresteze.
Ce ai făcut la Revoluţie? A fost sau n-a fost?
Nu am participat la mitingul de pe 21 decembrie, când Ceauşescu a fost huiduit, dar cu două ore înainte ieşisem din redacţia de la editura unde lucram şi văzusem pe bulevard coloanele de manifestanţi îndreptându-se spre Piaţa Palatului. Păreau bine dispuşi şi disciplinaţi, cu steaguri şi portrete ca la oricare alt miting din trecut, şi i-am urât. Fiindcă la Timişoara, auzeam noaptea la Europa liberă, oamenii erau masacraţi. Mi-am spus chiar că noi ca popor ne merităm soarta detestabilă pe care o avem. Nu faptul că erau încolonaţi mă deprima, ci buna lor dispoziţie. Dacă ar fi fost mohorâţi, trişti ca într-un convoi mortuar, dimpotrivă i-aş fi compătimit.
Apoi, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, am trăit o enormă surpriză. Şi a fost ca în visul pe care-l evocam uneori cu colegii de serviciu, să te oprească necunoscuţii pe stradă şi să te îmbrăţişezi cu ei creştineşte, ca la Înviere, de fericire că am ieşit din coşmar..
Acum dacă a fost sau n-a fost revoluţie… Nu cred că are prea multă importanţă cum numim ce-a fost. Cert este că revolta oamenilor a fost sinceră. Şi explozia ei a avut dimensiunile unei revoluţii. Altminteri, nici o revoluţie nu e curată, cu personaje principiale, generoase, integre şi iubitoare de binele poporului. Ideea că revoluţiile sânt evenimente exemplare ne-a fost inculcată ca un adevăr axiomatic de ideologia comunistă. Toate revoluţiile sunt în culise pline de trădări, de lupte pentru putere, de manipulări şi de fărădelegi. Credeam şi eu atunci, în 1989, că revoluţiile sunt frumoase şi că mişcarea din România se poate compara cu Revoluţia franceză. Poate că aveam dreptate, dar nu pentru că amândouă erau la fel de frumoase, ci pentru că erau la fel de problematice. Revoluţia franceză nu a fost, se pare, ceea ce ne spune imaginea ei mitică. Pentru un excelent autor francez, Jean Sevilla, Robespierre este primul dintr-o serie care se continuă cu Lenin, Stalin şi Hitler. Revoluţia franceză ar fi fost de fapt un complot uriaş, o manipulare a poporului francez şi o confiscare a mişcării de modernizare iniţiată, cu respect faţă de ordinea socială, de monarhie, aşa cum, am putea adăuga noi, revoluţia bolşevică a fost o confiscare şi apoi o desfigurare a mişcarii de reformare şi modernizare a societăţii ruse iniţiate de guvernul Kerensky. În fine, pentru istoricul Alain Besançon, Revoluţia franceză prefigurează totalitarismele din secolul al XX-lea. Aşa încât atunci când Ion Iliescu susţine că evenimentele de la noi din 1989 au fost o revoluţie, nu înseamnă neapărat o înfrumuseţare a ceea ce a fost cu adevărat. Dar există o certitudine: regimul care s-a prăbuşit la noi în 1989 era realmente împietrit, absurd şi anacronic. Evenimentele din România acelui an, complot, revoluţie sau amândouă, erau necesare. Datorită lor, am ieşit dintr-o fundătură istorică. Aşa că distincţia dintre complot şi Revoluţie, în contextul românesc, îmi pare fără importanţă. Ea este însă utilă politicienilor implicaţi în luarea puterii. Pentru că dacă se consideră că a fost revoluţie ei beneficiază de o legitimitate în plus. Nu au ajuns unde se află, în capul mesei, în urma unei lupte subterane pentru putere, ci fiindcă poporul revoluţionar i-a iubit, i-a emanat şi le-a dat o misie ce nu putea fi refuzată. Indiferent de ce-ar face, ei binemerită dragostea de la patrie fiindcă s-au jertfit pentru ea.
Ai plecat în Canada în 1990. Cum s-a întâmplat?
A fost o poveste şi de familie şi de amărăciune personală legată de felul cum evoluau lucrurile în ţară la câteva luni după decembrie 1989. Şi de asemenea, o dorinţă să las totul în urma mea şi s-o iau de la capăt. Din toate punctele de vedere. La 47 de ani, nu aveam în faţă decât rutină şi previzibile eşecuri. Îmi greşisem viaţa. Nu era nimeni de vină în afară de mine.
Eşti mulţumit de alegere?
Foarte mulţumit. Am avut un al doilea suflu cum se spune şi am retrăit o tinereţe spirituală mai activă decât în tinereţea biologică din România. Am cunoscut îndeaproape o lume despre care nu ştiam mai nimic, ne-am făcut, soţia mea şi cu mine, o grămadă de prieteni români veniţi cam odată cu noi, cu care petreceam mult timp împreună – sărbători, aniversări, excursii în împrejurimile Montrealului, la Quebec, la Niagara etc. – mai ales în primii ani când ne aflam, şi noi şi ei, în plină fază de acomodare cu ce era diferit în jurul nostru. Am scris despre unii dintre ei în Partida de canastă. Am făcut cu brio lucruri noi, cu entuziasm tineresc, printre care un curs colegial de informatică şi un masterat, am citit mult mai mult şi mai multe decât citisem în ţară, în ultimii ani, am studiat cu oarecare aplicaţie literatura din Quebec fiind impresionat de bogăţia ei pe care, fireşte, o ignorasem total până atunci. M-am numărat printre principalii colaboratori ai unor publicaţii româneşti de aici şi a apărut un cerc de cititori care-mi căutau cu interes semnătura.
Foarte sensibile au fost contactele cu alţi imigranţi de sub ceruri diferite. Uneori şi cu istoriile lor, când aveau bunăvoinţa să-mi povestească. Am legat prietenii efemere, dar calde cu vietnamezi, salvadorieni, marocani, brazilieni, chinezi din Taiwan, francezi, libanezi.
Iar în privinţa oamenilor de aici, a quebechezilor, am fost, de regulă, tratat cu deferenţă şi cu mult interes şi respect pentru cultura din care veneam. Toate astea mă împiedicau să mă simt un simplu metec.
Şi am reînceput să scriu.
Au fost fireşte şi lucruri mai puţin bune, îndoieli, nu dacă am făcut bine emigrând, ci dacă am dreptul să pretind mai mult de la lumea din jurul meu decât mi se dădea. Lăsasem totuşi în urmă o situaţie stabilă şi onorabilă profesional (ca redactor de editură şi ca traducător) şi acum alergam după contracte mărunte de câteva luni. Le găseam, dar după săptămâni de nesiguranţă şi de intensă corespondenţă administrativă.
Sunt lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel?
Mi-ar fi plăcut să am o fire mai dezinvoltă şi mai răzbătătoare. O personalitate mai puternică. Toate lucrurile le-aş fi făcut altfel şi poate mai bine dacă aveam o astfel de personalitate.
Drumul de scriitor e greu şi acolo, mai ales pentru un autor de limbă română. Ai încercat să scrii în altă limbă?
Am scris cu o oarecare regularitate, dar nu mult, în franceză, între 1995 şi 2003. Era agreabil. Am făcut parte din comitetul de redacţie al unei reviste trimestriale, Argus, în care publicam câte două şi câte trei cronici de carte din domeniul meu de muncă de atunci (literatură biblioteconomică). Colegii mei de redacţie mă apreciau, aveam chiar o oarecare autoritate. O vreme, am lucrat într-o bibliotecă unde am iniţiat un buletin critic de circa 30 de pagini, Hypatia, scris aproape în intregime de mine cu, de data asta, cronici literare despre scriitori din Quebec. Dar apariţia lui a fost limitată la durata contractului meu cu această bibliotecă – un an şi jumătate. Am mai scris după 2000, proze minimaliste pentru o revistă electronică în limba franceză scoasă de scriitoarea Felicia Mihali (care a publicat şapte sau opt romane în limbile franceză şi engleză).
Am încetat să mai scriu în franceză în momentul în care am reînceput să scriu şi altceva decât jurnalistică, în româneşte.
Ce ţinteşti ca scriitor? Ce ai vrea să împlineşti?
Să scriu o următoare carte bună şi adevărată, pe care lumea s-o citească pe nerăsuflate. Mai departe nu merg cu gândul.
Autorul de succes sau autorul marginal? Există cale de mijloc?
Nu cred că există o opoziţie radicală între aceste tipuri de autor. În lumea noastră literară, poate da, am impresia (deci nu sunt sigur, ar fi de verificat!) că există ideea cum că autorul de succes scrie prostioare care plac „vulgului”, în timp ce autorul marginal este un fel de geniu neînţeles care nu renunţă cu niciun chip la exigenţele marii şi adevăratei literaturi. De-aia e marginal, fiindcă e prea bun şi depăşeşte înţelegerea contemporanilor! Dar rămâne posteritatea care va pune lucrurile la punct şi va face dreptate!
În literaturile prestigioase, acelea la care noi, românii, privim cu jind şi cu invidie pentru numărul de premiaţi Nobel, autorul marginal este rareori şi un scriitor de valoare. Sigur că există multe exemple care mă pot contrazice. Dar statistic vorbind, numărul lor e neînsemnat, intră în categoria rarităţii. Autorul de succes poate fi autor de literatură populară (romane poliţiste, istorice, de amor etc.), dar şi de literatură majoră şi în ambele situaţii este la fel de respectat. Am citit într-un vechi interviu al Rodicăi Ojog-Braşoveanu, autoarea a 35 de romane poliţiste vândute în câteva sute de mii de exemplare, dacă nu şi mai mult, că era privită cu condescendenţă la Uniunea Scriitorilor. Era cu totul anormal. Să ne gândim la prestigiul Agathei Christie la englezi.
Autorul de paraliteratură de succes este un precursor şi un constructor al succesului autorului de literatură majoră şi de aceea i se datorează mult respect şi din partea profesioniştilor literaturii. Graţie lui, se lărgeşte cercul cititorilor care apoi simt nevoia să trăiască şi alte experienţe literare, tot mai sofisticate. Noul roman în Franţa nu putea să aibă succesul imens pe care l-a avut (efemer în fond, dar semnificativ pentru deschiderea gustului public), dacă literatura franceză nu era saturată de oceanul de materie epică a zeci, poate a sute de autori de paraliteratură, începând cu Eugène Sue, Paul Feval şi Ponson du Terrail, citiţi la vremea lor cu fervoare.
Iar în zilele noastre, succesul unor scriitori majori, precum Michel Houellebecq, este şi el redevabil în parte acestei flexibilităţi şi complexităţi a gustului format de autorii de paraliteratură.
Pe de altă parte, Houellebecq este un autor al căii de mijloc de care vorbeşti. Nu e un autor popular în genul lui Marc Lévy sau al americancei Danielle Steel, dar nici dificil sau profund precum Thomas Mann sau William Faulkner (dar şi ei de mare succes).
Păstrezi legătura cu foşti colegi? Cu prieteni, rude? Cât de des vii în ţară?
Am legături intermitente cu colegi de la toate nivelurile de învăţământ, de la şcoala primară până la universitate. Mi s-au încrucişat de multe ori drumurile în ţară cu colegii de facultate, iar cu prietenii buni din studenţie păstrez (cel puţin cu unii dintre ei) legături cvasi permanente. Nu mai am multe rude în ţară şi de venit, vin mai rar decât aş vrea. Din diferite motive, uneori de sănătate. Am fost în aproape 25 de ani de viaţă în Canada, de patru ori în România, ultima oară în 2005. Sunt deci nouă ani de când n-am mai fost. Dar aş veni, de-aş putea, în fiecare an. E totdeauna o fericire să mă întâlnesc, în vizitele astea, cu lumea de care mi-e dor. Am şi câţiva prieteni epistolari, prin email, din lumea literară, pe care nu i-am văzut decât o dată, în trecere, sau chiar deloc. Îi iubesc, îi citesc, îi urmăresc de departe şi mă bucur şi mă întristez pentru bucuriile şi necazurile lor, atât cât le cunosc sau le intuiesc. În momentul de faţă îi simt ca pe nişte colegi şi parteneri în proiectele mele literare.
Prietenul nostru, Florin Oncescu, are un volum, Întoarcerea. O problemă pe care orice emigrant şi-o pune, la un moment dat. Te-ai gândit să te întorci „de tot”?
Personajul din povestirea care dă numele volumului a fost inspirat, printre altele, şi de discuţiile pe care le aveam pe vremuri în întâlnirile noastre săptămânale într-o cafenea din Montreal. Personajul acela spune parcă, la un moment dat, că s-ar gândi să se întoarcă în ţară, dar că acolo nu mai are nimic: nici casă, nici bani, nici familie. Florin sugera că personajul era ezitant şi lamentabil fiindcă nu-şi găsea locul nicăieri după ce-l pierduse pe cel pe care-l avea în ţară. Dar asta era doar partea vizibilă a realităţii, singura la care avea el acces pe vremea aia. În zona nevăzută a realităţii, se afla certitudinea că oricât de rău îi putea fi la un moment dat acelui personaj reflexiv, drum de întoarcere pentru el nu mai exista. Un pom se poate dezrădăcina şi poate supravieţui dacă se înrădăcinează în altă parte. Şi chiar dacă îşi schimbă pământul din care se hrăneşte, identitatea lui e aceeaşi. Mărul rămâne măr, chiar dacă pierde sau câştigă unele savori în alt pământ decât cel natal. Dar dacă se dezrădăcinează de mai multe ori în căutarea locului ideal, rădăcinile se usucă şi orice pământ devine un infern neprimitor. Nu mai iubeşti nici locul unde ai ajuns, nici locul de unde ai plecat. De altfel, Florin are în volumul de care vorbeşti o povestire excelentă care evocă exact o asemenea situaţie, cu alte personaje.
Am trecut prin momente de îndoială cu privire la mine, dar nu m-am gândit niciodată să mă întorc definitiv. Descartes spune în Discursul despre metodă că dacă te rătăceşti într-o pădure, hotărârea cea mai raţională este să mergi doar înainte fiindcă până la urmă vei reuşi să ieşi la marginea ei. Căci dacă schimbi direcţia căutând locul pe unde ai intrat în pădure, rişti să orbecăieşti la nesfârşit. Eu nu mă gândeam în momentele acelea dificile la Descartes, dar am simţit că aşa trebuie să fac.
Ce îţi lipseşte din România? Ce nu-ţi lipseşte?
Îmi lipsesc locurile în care am trăit clipe fericite, intense sau calme. Şi oamenii cu care am împărţit asemenea clipe. Îmi lipsesc colegii de serviciu care-mi erau totodată şi prieteni prin anii ’70-’80. Nu-mi lipseşte – dar poate lucrurile s-au schimbat între timp – tensiunea din relaţiile cu lumea serviciilor. Din relaţiile cu funcţionarii, chelnerii, medicii, poliţiştii etc. Nu-mi lipseşte reaua credinţă din raporturile omeneşti, despre care citesc în presa din ţară.
Bătrâneţea este atunci când…? Are şi părţi bune?
Nici o bătrâneţe nu seamănă cu alta fiindcă dacă în tinereţe, în pofida numitorului comun, fiecare om a fost tânăr în alt mod, cum să fie la fel cu ceilalţi când e bătrân? Bătrâneţea, după Jung, este perioada culturală a vieţii. Aş putea spune că sunt multe lucruri bune pe care le aduce, cu condiţia ideală să fii sănătos sau cel puţin să nu ai prea multe constrângeri fizice. Şi, corelativ, să-ţi păstrezi curiozitatea, disponibilitatea pentru nou şi aptitudinea de a învăţa. Mahatma Gandhi spunea ceva cam în sensul ăsta: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, învaţă ca şi cum ai trăi verşnic. Eu deocamdată încă învăţ. Bătrâneţea trebuie considerată nu ca o boală, ci, în cel mai rău caz, ca un handicap. Mă iartă, am să citez un alt înţelept, pe Borges, care spunea într-o conferinţă că cele mai multe lucruri le-a învăţat atunci când a fost nevoit să facă faţă handicapului său, când a devenit orb.
Ce aduce rău bătrâneţea, cred că pentru toată lumea, este sentimentul provizoratului când ţi-e bine şi teama că nu o să-ţi mai fie bine când ţi-e rău. Nu mai poţi face proiecte pentru decenii întregi. Tinerii nu cunosc sentimentele astea.
Dar se întâmplă să fii şi tu ferit de ele o vreme, fiindcă pragul care separă maturitatea de bătrâneţe îl treci pe nesimţite, fără să-ţi dai seama. Se întâmplă să afli că ai ajuns dincolo de pragul ăsta, aşadar că eşti deja bătrân, de la alţii. Pentru unii, vestea asta proastă e o sursă de mare tulburare sufletească. Şi atunci vor s-o facă pe tinerii cu orice preţ, să mascheze ceea ce li se pare că ar fi o etapă ruşinoasă în viaţa lor.
Oricum, bătrîneţea e o realitate cu o geometrie extrem de variabilă în funcţie de ochiul privitorului. Fac parte dintr-o generaţie asupra căreia s-a încercat, fără succes, o cvasi rusificare. Prin clasa a IV-a primară s-a introdus studierea limbii ruse cu, din cît îmi aduc aminte, mai multe ore pe săptămînă şi după manuale redactate în întregime în limba rusă, fără nici un cuvânt românesc. Un prieten vechi mi-a adus aminte de perioada aia vorbindu-mi de felul cum o bîrfeau în clasa lui pe „baba de la rusă”. Baba avea 24 de ani!
Ce întâmplare te-a făcut sau crezi că te-ar putea face să-ţi cunoşti limitele?
Toate întâmplările prin care trec mă fac conştient de limitele mele. E o condiţie ca să mă mişc confortabil în interiorul lor şi deci să nu fac prostii, să nu spun bazaconii şi să nu trec prin stări sufleteşti extreme.
Ce te sperie?
Pierderea minţii, mai întâi şi apoi decăderea fizică.
Ce te încântă?
Că, aparent, sunt încă departe de situaţiile astea.
Unul dintre personajele din cea mai recentă carte a ta se întreba, căuta „sensul vieţii”. Fiecare ştie cel mai bine de ce are nevoie, dar care crezi că sunt pentru un om, principalele surse de sens? Lucrurile importante?
Era un personaj demagog, care voia să vândă altora sensul pe care-l dădea el vieţii. E o întrebare la care, sincer vorbind, mi-e teamă că nu pot răspunde decât banalităţi, ca Guţă Popândău al lui Topârceanu în reflecţia lui despre amor. Nu sunt un guru. Am găsit acum câtva timp o carte de felicitare aniversară pe care scria: „Deschizând această carte vei afla secretul nemuririi. E cel mai preţios dar pe care ţi-l pot face de ziua ta” . Şi în interior era secretul: „Să respiri tot timpul!” Revenind la întrebarea ta, poate că principala sursă de sens pentru un om este credinţa în rostul lui şi în ceea ce face. E tautologic? E vorba de o credinţă aidoma celei religioase. Nu poţi descoperi sensul vieţii, dacă nu-l ai în tine, cum dacă nu-l ai în tine, nu-l poţi descoperi nici pe Dumnezeu.
Un vis pe care l-ai vrea împlinit?
Cel de la întrebarea a şaptesprezecea. Să scriu o carte bună şi adevărată care să placă multor cititori şi, dacă-mi permiţi s-o spun, şi ţie.
Interviu de Cornel Mihai Ungureanu