Timpul, august 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/185/Timpul_august_2014_online.pdf
33
Gogol schiţează în Taras Bulba un personaj surprinzător, Mossi Chilo ”un cazac voinic”, fost ataman pe mare şi ”care trecuse prin multe nenorociri”.
Scriitorul se opreşte asupra celei mai semnificative dintre ele: evadarea lui Chilo şi a camarazilor săi din captivitate de la turci.
Făcuţi prizonieri de otomani, Chilo şi ai lui sunt puşi în fiare şi obligaţi să vîslească la galeră. După cîteva săptămîni de chin, Chilo îşi trădează tovarăşii de suferinţă, trece la mahomedanism, îşi pune turban şi, devenit om de încredere al turcilor, este numit călău ”cu puteri depline asupra captivilor”. În noua lui situaţie, face exces de zel, este mai nemilos şi mai inventiv decît călăul turc dinaintea lui aşa încît calvarul galerienilor este mult mai atroce sub mîna de fier a renegatului.
Turcii sfîrşesc prin a nu mai avea nici o îndoială cu privire la loialitatea fostului ataman şi astfel, într-o zi, contrar interdicţiei coranice, se dedau unei beţii generale care le este fatală: Mossi Chilo eliberează prizonierii, le dă săbii şi turcii sunt masacraţi. Galera este îndreptată către Siciu, centrul administrativ al cazacilor, cu o mare pradă de război, iar Mossi Chilo, este aclamat de toată lumea şi devine erou de baladă.
Gogol subscrie şi el la entuziasmul personajelor sale pentru abilitatea lui Chilo, dar nu cumva se înşela?. Era Mossi Chilo un erou sau un simplu oportunist fără scrupule? Dacă turcii nu-i dădeau ocazia să se răscumpere, nu rămînea el pentru totdeauna doar un jalnic trădător? Se gîndise el oare la această ipotetică ocazie atunci cînd trecuse de partea lor? Nici vorbă, chiar Gogol ne spune: ”Nefericiţii sufereau aceste torturi mai curînd decît să trădeze credinţa ortodoxă. Dar atamanul Chilo nemaiputînd îndura mult timp mizeria, călcă în picioare sfînta credinţă” etc.
Cîte aberaţii, cu urmări tragice durabile, nu se petrec în lume şi cîţi ticăloşi nu-şi adorm cele mai elementare scrupule omeneşti fiindcă nutresc iluzia unei zări salvatoare în care vor putea invoca pretexte credibile pentru absolvirea de crimele comise! Şi unii chiar au şansa unei asemenea nemeritate redempţiuni.
34
Ce destin ciudat a avut cartea lui Gustave Le Bon, Psychologie des foules (1895, reeditată de mai multe ori, ultima dată la Flammarion în colecţia Les livres qui ont changé le monde, 2009) ! Sociologii din descendenţa lui Durkheim, alergici la amestecul psihologiei cu sociologia, spun că nu are nici o valoare ştiinţifică, iar despre autorul ei, că era un poligraf inteligent, dar lipsit de rigoare. I se concede însă meritul important de a fi fost unul dintre pionierii unei noi discipline de cercetare, psihologia socială.
Şi totuşi ea a avut o influenţă enormă în prima jumătate a secolului trecut iar printre cititorii care au studiat-o cu interes să-i spunem, ”profesional” se numără nu doar savanţi precum Sigmund Freud, ci şi politicieni de toate felurile, de la democraţi (Teodor Roosevelt, Charles de Gaule), la dictatori (Mussolini, Stalin, Hitler, Mao).
E greu, e imposibil de ignorat o carte care, oricît ar fi de dezinvoltă faţă de ortodoxia cercetării ştiinţifice, este validată de mersul lumii. Pentru Gustave Le Bon în 1895, secolul al XIX-lea fusese cel mai frămîntat din întreaga istorie europeană. Dar el vorbea deja de societăţile viitorului: ”În timp ce anticele noastre credinţe se clatină şi dispar, iar coloane de societăţi se prăbuşesc rînd pe rînd, acţiunea mulţimilor este unica forţă pe care nimic n-o ameninţă şi al cărei prestigiu creşte mereu. Era în care intrăm va fi cu adevărat era mulţimilor.”
Gustave Le Bon era profetic. A murit în 1931, la o vîrstă de patriarh (90 de ani) apucînd să remarce cîtă dreptate avusese în urmă cu peste treizeci de ani. Primul război mondial, revoluţia bolşevică din 1917 şi tulburările populare induse de ea în întreaga Europă au ilustrat aproape didactic ”sufletul mulţimilor”, aşa cum îl descrisese el în cartea lui. Dar confirmările cele mai categorice au venit după moartea lui şi din întreaga lume. Regimurile totalitare, oricare ar fi culoarea lor, dictatorii de orice anvergură, naţionalismele extremiste şi fanatismele ideologice ori pretins religioase toate au folosit şi folosesc mulţimile magnetizate de discursuri, promisiuni şi slogane ca pe nişte maşini de război redutabile.
Ne aflăm în plină eră a mulţimilor şi ponderea lor va deveni şi mai copleşitoare în deceniile următoare. Cu toată încărcătura de imprevizibil şi cu toate derapajele pe care le implică.