Din volumul Partida de canasta : Petrecerea

(Partida de canasta, Polirom, 2005)

Petrecerea a început spre nouǎ seara. Toata după-amiaza, Viorica, prinsă în febra pregătirilor, se agitase, ţipase, ne dăduse, mie si lui madame Wu-Jing ordine pe care apoi le revocase, intrase şi ieşise de zeci de ori din bucătărie in salon, din salon, urcând scările, pe terasa de la etaj, de acolo în cele trei dormitoare şi pe urmă coborând din nou în bucătărie ca să cerceteze, să descopere, să se indigneze şi pentru cea mai măruntă neglijenţă, şi pentru cea mai mică urmă de praf neştearsă, şi pentru cea mai neînsemnată abatere de la ordinele ei şi ale domnului Vincent. Uneori, ieşea în cerdacul din faţa intrării principale să se răcorească în frigul de-afară, îşi trecea o mână pe fruntea încinsă de nervi şi murmura ”Doamne, cine m-a pus sa invit tribul tocmai acum?” Tribul era cuvântul pe care-l folosea domnul Vincent când vorbea de prietenii şi rubedeniile nevestei lui românce.

Domnul Vincent asista de departe, din biroul lui de la subsol la toata agitaţia asta şi din când în când urca posomorât ca să semnaleze vreo deficienţǎ. Era exigent domnul Vincent fiindcă pregătirile astea atât de minuţioase nu se făceau doar pentru primirea tribului diseară. A doua zi, urma vizita marelui patron american de la Warren Communications, domnul Phil Donovan cu nevasta. Şi Viorica devenea şi mai furioasă. Era grea gospodãria! Mai grea decât munca ei de profesoarã de limba englezã la FPHA – Fundaţia pentru Persoane Handicapate Auditiv -, prezidată de domnul Vincent! Dar merita să facă efortul ăsta. Mâine, de exemplu, o să dea mâna şi o să stea la taclale, de la egal la egal cu madam Donovan. Nevastǎ de miliardar ! Nu era puţin lucru. Le intra un cuplu de supraoameni în casǎ. Nu doar ea, ci şi domnul Vincent era impresionat. Se simţeau mici şi sǎraci.

Altminteri însǎ totul îi reuşise Vioricǎi de când emigrase în urmă cu cincisprezece în Canada. Secretul reuşitei ei, dincolo de cãsãtoria cu domnul Vincent, milionar divorţat, semăna cu o deviză de demult:: Lucraţi! Lucraţi! Lucraţi!. La orice oră din zi sau din noapte dacă o sunai pe Viorica, şi o întrebai ce face, răspunsul ei era pe cât de laconic, tot pe atât de precis: Lucrez!

Pe la 8 si jumătate, pregătirile s-au terminat. La bucătărie, masa lungă şi lată din mijloc s-a umplut cu farfurii micuţe de aperitive, cu castroane cu salate, cu platouri de cotlete de porc, de vacă, pui fripţi si sarmale. Pe funduri de lemn străluceau albe, calupuri de telemea greceascǎ şi brânzeturile frantuzeşti fine – brie, camembert, roquefort, – iar ceva mai departe, dintr-un castron de porţelan se ridica, ameninţînd sa se prăvălească pe de lături, o piramidă galbenă de mămăligă. Viorica adora mâncărurile tradiţionale româneşti şi transmisese adoraţia ei şi lui André, adică domnului Vincent.

Madame Wu-Jing, îsi facea încă de treabă pe lîngă cuptor, fiindcă mai avea ceva de scos – cozonacii. Golisem salonul, s-ar fi zis, ca pentru dans, fiindcă nu mai rămăseseră în el decât vreo şase, şapte scaune pe lînga pereţi. Dusesem, împreună cu madame Wu-Jing şi cu cumnatul Vioricăi, Anton, tocmit câteva ore să mă ajute în cursul dimineţii, masa mare de nuc şi fotoliile şi canapelele în dormitoarele de la etaj. Dar nu pentru dans se facuse mutarea asta. Era o dovadă de prudenţă elementară: Domnul Vincent se temea să le lase la îndemâna vandalilor tribului – două fetiţe şi un băieţel, toti trei între opt şi zece ani. Se mai convenise că nimeni nu avea voie sa urce la etaj. „Casa mea nu e muzeu!” decretase domnul Vincent agasat de firea noastră băgăreaţă şi iscoditoare. Cu siguranţă că dacă ne-ar fi lăsat de capul nostru, ne-am fi foit de colo-colo, aşa de fudulie… Iar masa festivǎ – era doar Craciunul! – urma să se serveascǎ într-o sală mare de la subsol. Acolo fuseseră aşezate doua mese in formă de T, una mai micuţă în capul literei, la care aveau sa stea Viorica si domnul Vincent, şi o alta lungă, rezervată tribului. După ce se termina festinul trebuia să urcăm toţi în salon, unde în faţa bradului, aşezat pe un scăunel şi cu un fes roşu de Moş Crăciun, Anton avea să împartă cadourile de Crăciun pregătite de Viorica – cutiile mari, legate cu panglici tricolore de sub fereastră. Câte o cutie de famile. Ştiam ce se afla în cutii pentru că noi doi, madam Wu-Jing şi cu mine le cumpărasem, de la Sears, un magazin care vindea mărfuri cu preţ redus de sărbători. In fiecare cutie era o altă cutie. Aurie, lăcuită, frumoasă, parfumată şi închisă ermetic. Era o cutie de pălării fără pălării. Goală. ”E cel mai bine aşa. Fiecare îşi poate pune ce vrea în ea.”, ne explicase Viorica.

Se făcuse ora de sosire. Erau aşteptaţi o soră – Steluţa, cu Anton, bărbatu-sau, şi fetiţa lor Nella -, un frate – Barbu, cu nevasta-sa Elena si copiii, Ionuţ, si Dănuţa -, un cuplu de prieteni de-ai Steluţei, mai tineri, între 35 şi 40 de ani – Cecilia si Grigoraş, moldoveni sositi de curând de la Iaşi -, şi un altul ceva mai vâ rstnic – Mia şi Alexandru însoţiţi de fiul lor Horaţiu în vâ rsta de 21 de ani si de iubita lui, o tunisiancă, Sheila. Iar la sfîrşit, deşi cel dintâi în ordinea enervării pe care i-o producea domnului Vincent, urma să vină batrânul Capdefier, adus de la cǎmin, tatǎl Vioricăi, al Steluţei şi al lui Barbu, senilizat complet la 80 de ani care desigur n-o sǎ ştie nici unde este, nici ce se sărbătoreşte.

Eram convins că gândindu-se la el, domnul Vincent devenea hipertensiv. Ultima dată când fusese la o petrecere de familie împreuna cu bătrânul Capdefier, trebuise să suporte toata seara aceleaşi două întrebări puse de zeci de ori, în româneşte „Dumneata eşti francez? Sau eşti bărbatul fiică-mi?” Când domnul Vincent, care înţelegea bine, dar vorbea foarte rar româneşte încercase să-i spună că era şi una şi alta, bătrânul îl privise cu stupoare. Doar două-trei minute. Fiindcă pe urmă se înseninase şi reluase: „Dumneata eşti francez? Sau eşti bărbatul fiică-mi?

Viorica îl luase pe bătrân şi-l îndepărtase autoritară dar de la capătul celălalt al mesei, unde fusese aşezat cu forţa, aplecându-se să-l vada mai bine şi strigând tare ca să fie auzit bătrânul o ţinea una şi bună: „Dumneata eşti francez?”

„Nu vreau ca taică-tău să stea la masa noastră,” vorbi acum domnul Vincent cu Viorica care se aşezase obosită pe un scaun. Erau amândoi în salon şi priveau pe fereastră cei doi brazi de lînga poartă, mari si stufoşi cu crengile pline de zăpadă. „E pisălog şi stupid. Plus cǎ trebuie să-i vorbesc româneşte”, explica el motivul interdicţiei. „Pune-l lîngă Mia, o cunoaşte bine, că doar ea l-a îngrijit până să-l băgăm la cămin. I-am plătit pentru asta, n-o sa facă nazuri acum că-l suportă douǎ ore pe gratis.”.

Viorica zâ mbi întelegatoare. André avea dreptate. Da, o sa-l puna lînga Mia. O sa-i placă batrânului să stea lînga ea. Toata viaţa tata a fost un afemeiat, gândi ea duioasă.

*

Eram adunaţi acum cu toţii în sala mare de la subsol şi madam Wu-Jing strângea tacâmurile. Mâncarea ne-o luasem singuri în farfurii de carton trecând în şir indian prin faţa meselor încărcate de la bucătărie, şi coborâsem apoi la subsol trăncănind fără tragere de inimǎ, mai curând intimidaţi. Mâncasem încet, sa treacă timpul, vorbeam toţi în surdină, în timp ce Viorica şi domnul Vincent ne priveau surâzǎtori şi tăcuţi. Era o duioşie, ceva în felul lor de a fi care care mă ducea cu gândul la mulţumirea bunicii din copilărie când dădea de mâncare la raţe. Dintr-o combină muzicală ieşeau rând pe rând vocile lui Elvis Presley, Joe Dassin, Dalida, Tom Jones, Adriano Celentano. Muzică bună, veche din urmă cu treizeci-patruzeci de ani…

Horaţiu si Sheila stateau la o altă masă micuţă, adusǎ repede de la bucătărie, pentru ei şi pentru noi, servitorii, madam Wu-Jing si cu mine. Nu ne vorbeam, doar din când în când Horaţiu aprecia fie brânza, fie friptura, fie sarmalele spunând invariabil „E bestial!” Iubita lui era înaltă si subţire dar cu forme pline şi unduitoare. Il privea cu luare-aminte pe domnul Vincent care însă n-o observa.

Ne pregăteam acum pentru cafele, tort si fructe. De data asta, nu mai mergea nimeni la bucătărie, fiindca ne servea madam Wu-Jing. Si când ea apăru cu un platou mare pe care era aşezat tortul de ciocolată neagră într-o îmbrăcăminte roz de hîrtie dantelată, Viorica se ridică de lîngă domnul Vincent şi închise combina muzicală.

– Parca suntem morţi, declară ea indignată. Parca ne-am adunat la parastas, nu la Crăciun. Ce-ar fi să facem ceva să ne amuzam?

– De ce-ai închis muzica Viorica? întrebǎ Steluţa, sfioasă. Era frumos…

– Nu-i place lui André. El zice să facem ceva…

– Ce să facem? întreba Mia.

– Să cântăm, propuse Viorica. Sau să spunem bancuri.

– Cã şi suntem buni sã cântǎm! se văită glumeaţă Cecilia cu mâna la gura. Grigoraş cântã ca măgarul de la mitropolie.

– Da’ cântã tu daca esti mai breazã. Dece mă faci tu pe mine măgar? se revoltă Grigoraş.

– Aşa vine vorba, nu te-a facut măgar, încerca să-l linişteasca Alexandru cu autoritatea lui de decan de vâ rstǎ al tribului.

– Sã nu mai vină vorba asta în lume, nu şade bine, se înverşună Grigoras.

– Uite cânt eu, se oferi Mia ca să stingă discuţia.

Viorica o privi cu interes, dar obosită. Incepuse de mult ziua pentru ea şi băuse vreo câteva whiskyuri ca sǎ-si pastreze agerimea. Cred că i-ar fi placut ne trimită acasă spunându-ne că are de lucru. Ea n-ar fi recunoscut nici bătută că ar apuca-o somnul.

– Ce ne cânţi?

– Un vechi cântec rusesc, îmi plăcea mie când eram copil.

– Rusesc?! Tot tribul şi Viorica rămaseră o clipa perplecşi. Cum adică un cântec rusesc? Pâna si domnul Vincent privea nedumerit. Înţelegea că era ceva neobişnuit, dar nu-şi dădea seama tocmai bine despre ce era vorba. Viorica îi explică în englezeşte ce vrea să cânte Mia.

– A, de ce nu? O să ne distrăm…E simpatic…

Toată lumea se destinse. Chiar aşa! De ce sa nu cânte un cântec rusesc?

Şi Mia trecu în faţa mesei. Se înclină ca o şcolăriţă la serbarea de sfîrşit de an şi luâ ndu-si o voce mică de copil de grădiniţă, începu:

Bărbatul meu nu e bogat
Bărbatul meu nu e frumos
Dar când dansez cu el
Şi-l aud spunând
Dragă puişor te iubesc de mult…
Simt că mă topesc…

Alexandru asculta cătrănit. Il făcea de râs de Mia cu exhibiţionismul ei. Grigoraş îl observa cum îsi aprindea tremurând ţigara. Şi vorbi cu o lucire în ochi:

– Doar nu te superi acuma. Nu vorbeşte de tine, aşa îi cântecu’.

– O fi, da’ sunt şi alte cântece, de ce să-l cânte pe ăsta?

– Dacã p-ãsta îl ştie… explică sfătos Grigoraş. Nu-i bine să te superi…

Mia terminase şi Viorica si Steluţa o aplaudară. Veni lîngǎ Alexandru roşie la faţă de emoţie.

– Am fost bine? întrebă ea curioasă, aproape în şoaptă.

– Ai fost pe dracu’! Ne facem de râs…

– Cu ce ne facem de râs? se răsti Mia tot aşa, aproape în şoaptă. C-am zis că mă iubeşti? Ţi-e ruşine cu asta? Sau că suntem săraci? Lasă-i să vadă, poate-ţi dă o slujbă… La banii lor…

– Vorbim acasă, spuse încet Alexandru. Acum hai să ne uităm la ăştia.

Bǎtrânul Capdefier care stătea lîngă Mia de partea cealaltă, o mângâie pe obraz. Dar se opri din mângâiat, o privi tandru şi-i puse mâna sub bărbie. Mia se uită şi ea la el, intrigată şi se ridică de la masă. Porni glonţ spre geam:

– M-a ciupit, spuse ea şuierătoare, când trecu pe lîngă Viorica.

– Am văzut, de bărbie, surâse gazda cu înţelegere.

– Cu o mână m-a ciupit de bărbie şi cu ailaltă de fund!

– Vai tata, ce-ai făcut! Mai mare ruşinea! strigă dojenitoare, dar admirativă Viorica.

– Vezi? De-asta nu voiam să stea lîngă mine! E nebun şi pisǎlog! vorbi triumfător domnul Vincent.

– Nu vă ciupea el pe dumneavoastră! îl linişti Mia supǎratǎ şi respectuoasǎ.

Ieşise acum în faţă Steluţa. Era mică şi durdulie şi parodia o dansatoare argentiniană de tangou. Işi cânta pam pampam pampam-pampam-pampam dansând pasionată cu un ghiveci de flori în braţe. Anton, bărbatu-său, o privea cu simpatie. Viorica îşi pusese capul pe umărul domnului Vincent şi se pregătea să lucreze. Iar domnul Vincent îi ţinea hangul Steluţei bătând cu o furculiţă în paharul de cristal. Steluţa mai făcu o piruetă sprijinindu-se cu mâna de perete şi apoi reveni în sânul tribului răsuflînd greu. Viorica şi Cecilia o aplaudară moale.

– E greu la vârsta mea, se alintă ea, să mai faci pe dansatoarea.

– Ai fost grozavă! o încurajă Anton.

– Cânta şi tu ceva! îl îndemnă Steluţa.

– Eu să cânt? Ce-am înnebunit?! A cântat Mia, tu ai dansat, ne-ajunge! Să cânte şi ăştia. Şi arătă spre Viorica şi domnul Vincent.

Anton n-o avea la suflet pe Viorica. O cunoştea din tinereţe, de pe vremea când locuiseră în acelaşi cartier bucureştean cu toţii, el cu Steluţa, Viorica cu bărbatul ei de atunci, şi Barbu, încă holtei, la un loc cu bătrânii Capdefier. Fusese mai iute de picior Viorica. El cu Steluţa nu erau în Canada decât de vreo trei ani, şi Viorica îi privea de sus..

– Cine urmează? strigă Mia care întorcându-se de la geam se aşezase undeva spre capătul mesei, mai aproape de Viorica şi mai departe de bătrânul Capdefier. Alexandre, cânta-ne tu şansoneta aia a ta.

– Ce şansonetă? întrebă Viorica.

– Alexandru a compus o şansonetă, o lămuri Steluţa, nouă ne-o cântă mereu. E-n franţuzeşte.

Viorica se uita la ea derutată.

– Când ne întâlnim şi noi să stăm la o bere, Viorica, continua Steluţa puţin agasată. Nu v-am chemat niciodatǎ pe tine şi pe André fiindcǎ ce să vorbiţi voi cu noi? Nu v-ar amuza inepţiile noastre. Dar ne distrăm şi noi cum putem. La sfîrşitul serii de multe ori Alexandru ne cântă şansoneta lui.

Alexandru se codea. Ii trecuse supărarea acum după ce-o văzuse dansând pe Steluţa şi i-ar fi plăcut sa cânte. Da, era petrecere, nu parastas, avea dreptate Viorica. Dar se lăsa greu, era cel mai în vâ rstă şi dacă nu-l invita şi domnul Vincent, n-avea curaj.

– Păi daca vrea toatǎ lumea… mormăi el cu ochii ţintă la Viorica şi la domnul Vincent…

– Da domnule, hai să ascultăm şansoneta dumneavoastră, spuse binevoitor domnul Vincent în timp ce ducea paharul la gurǎ.

Alexandru înaintă vreo trei paşi spre centrul salonului.

– Dar vreau sa cântaţi refrenul cu mine vorbi el cu aplomb ca un animateur de la televiziune. Şi începu. Era vorba în şansoneta lui despre o ciobăniţă care iubea un ciobănaş care însa n-o iubea fiindca era logodit cu o alta ciobăniţă. Dar ciobăniţa asta, logodnica, nu-l iubea pe el, ci pe un alt ciobănaş care nici acela n-o iubea pe ea, ci pe prima ciobăniţă. Alexandru cântă tare si cu dicţie ca la şcoală, dar nimeni nu-l urma la refrenul care îi îndemna pe ciobănaşi şi ciobăniţe sǎ cânte viaţa si iubirea aşa cum cântă ciocârliile.

Domnul Vincent părea perplex şi Alexandru îi explică doct, la sfîrşit, că şansoneta lui imită o pastorală din secolul al XVIII-lea.

– Aaa, grozav! Secolul al XVIII-lea, grozav! se lumină la faţǎ domnul Vincent ridicându-se în picioare şi întinzâ ndu-i un pahar cu vin… Înţeleg…Voltaire, Rousseau, Revoluţia franceză…. Toată stima! Sunteţi poet ca şi mine. Apoi ni se adresă tuturor:

-Vreau să vă citesc şu eu un poem scris pentru femeia iubită cu ocazia zilei ei de naştere, acum patru luni. Şi domnul Vincent o luă de umeri pe Viorica şi o săruta zgomotos pe obraz. Se scotoci apoi prin buzunare şi scoase o foaie de hîrtie motolită scrisă cu pastă roşie.

– Am creat-o la o şedinţă, ne dezvălui el momentul genezei. Ridică braţul să se facă linişte, tuşi, bău o înghiţtură de vin şi începu. Eram cu toţii foarte emoţionaţi. Domnu Vincent citea tare şi pasionat. Foarte impresionant. Dar nu înţelegeam nimic fiindcă poemul era scris în englezeşte. Numai Viorica pricepea despre ce era vorba şi asculta cu ochii închişi de plăcere. Domnul Vincent termină în forţă, cu o voce tunătoare şi se aplecă din nou s-o sărute, de data asta pe buze. Viorica îl sărută şi ea şi-şi şterse o lacrimă de înduioşare.

– Aşa e André, spuse ea tandră, e romantic. Lumea de la companie zice de el că e căpos şi rău, da’ el are un suflet de aur.

Domnul Vincent părea însă nemulţumit. Regreta pesemne că şi-a deschis sufletul în faţa unor neghiobi care nu erau în stare să-i aprecieze sentimentele.

– Unde au disparut copiii? tresări el deodată.

Steluţa îl linişti maternă, ca o cumnată ce-i era:

– Staţi cuminte. Se joacă în bucătărie.

Domnul Vincent se ridică furios de la masă şi se repezi spre scări:

– N-am chef să-mi alerge prin casă de colo-colo, strigă el roşu la faţă. Să stea aici cu noi, dacă i-aţi adus în vizită! Şi arătă cu degetul spre parchet.

– Aici! Aduceţi-i aici! Imediat!. Imediat, am zis!

Madame Wu-Jing si cu mine am urcat scările cât am putut de repede şi am recuperat copiii care se jucau de-a v-aţi ascunsa în bucătărie şi-n salon. Dar numai fetiţele fiindcă Ionuţ se ascunsese si nu voia sa iasă oricât l-am strigat. Ne-am dus cu ele jos şi domnul Vincent ne-a privit sumbru:

– Da’ baiatul unde-i? Aduceţi şi băiatul.

– Il aduc eu, se oferi ruşinat cumnatul Barbu, tatăl băieţelului. Ştiu eu cum să-l iau.

Trecu pe lîngă noi si dispăru în bucătărie;

– Unde te-ai ascuns ma tâlharule? se auzi vocea lui de departe. Ieşi mă afară, că te belesc! Mai strigă o dată, mai strigă de două ori şi peste vreo cinci minute apăru cu tâlharul smiorcăind în capul scarilor.

Recuperarea copiilor reuşise pe deplin şi domnul Vincent urcă la etaj să inspecteze personal bucătăria şi salonul. Reveni mulţumit, nu constatase nici o pagubă materială.

– Să continuăm, zise Viorica dupa ce domnul Vincent se aşeză din nou lînga ea. Cine-i la rând? Cecilia, ne cânţi ceva?

– Nu pot, zise Cecilia. Tu nu vezi ce fac?

Ea stătea acum lînga batrânul Capdefier şi nu se putea mişca fiindcă bătrânul se rezemase cu tot corpul de umărul ei şi sforăia cu gura deschisă. Se aplecase într-o parte Cecilia, gata-gata sa cadă de pe scaun, dar nu se putea scula fiindcă bătrânul s-ar fi prăbuşit.

– Hei tată, trezeşte-te, îi strigă Steluţa. Barbule, du-te si zgâlţîie-l puţin pe tata, a cocoşat-o pe Cecilia, tu nu vezi?

– Şi-l punem să ne cânte! se bucură Barbu. Hai să vedem daca mai ştie să cânte!
Ii dădu un ghiont filial în coaste şi bătrânul deschise ochii zăpăcit.

– Ce e, ce e? bâigui el.

– Hai sa ne cânţi! îi ţipă Barbu în ureche.

– Ce să fac?!

– Sa ne cânţi ceva.

– Sǎ cânt?!

– Toata lumea a cântat. Zi-ne un cântec cu curve cum ştiai mata în tinereţe. Şi Barbu ne făcu cu ochiul. Bătrânul ascultă cu luare-aminte şi brusc, fără nici o pregătire începu cu o voce subţire şi spartă:

– Ecaterino,
Vedea-te-aş vie
In colivie
Că-mi ciripeşti.
Iubire mare
Si arzătoare
Că-mi dăruiesti.

– Bravo! Bravo! strigă toatǎ lumea. Viorica era cea mai entuziasmată. Şi atunci batrânul prinse curaj. Şi începu iar să cânte:

– Bandiera rosa
Tra la la la
Bandiera rosa
Tra la la la
Bandiera rosa
Tra la la la la la
Traiasca comunismul şi la libertà

De data asta entuziasmul nu mai fu atât de unanim. Era un secret al familiei că bătrânul fusese un comunist aprig în tinereţe. Nu era cine ştie ce nenorocire, da’ nu se făcea să cânte chestia asta … Batrânul ne privi parcă puţin intrigat şi lipsa noastră de ardoare îi dădu elanuri noi. Işi ridică pumnul în aer si răcni:

– Stalin si poporul rus
Libertate ne-au adus!
Noi vrem pace în Balcani
Fǎrǎ anglo-americani!

– Opriti-l strigă Viorica disperată. A înnebunit tata! Opriţi-l!

Lumina vine de la răsărit şi întunericul de la apus! strigă bătrânul, ridicat acum în picioare şi cu părul vâ lvoi.

Barbu îl trase repede de la masă.

– Hai sus tată să-ţi dau medicamentele. E timpul sa dormi! Dar bătrânul îşi amintise acum o altă lozincă şi ţipa tare în timp ce urca împins de la spate: Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji, Ana Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji, Ana, Luca…
Au dispărut amândoi în salon şi vocea bătrânului s-a oprit brusc.

Domnul Vincent se posomorâse din nou. Ne cerceta inchizitorial:

– Voi toţi sunteţi comunişti! Toţi românii sunt nişte comunişti mizerabili!

Era supărat rău de tot domnul Vincent. Şi nu era de mirare. Batrânul Capdefier îi era socru. Tatăl femeii iubite! Al singurei femei, aşa îi spusese o data Steluţei, care contase în viaţa lui în afara celorlalte două foste madame Vincent de care divorţase de mult. Domnul Vincent cunoştea trecutul socrului lui, dar ce putea face? Nu-l putea schimba. Dar să se strige la masa lui în seara de Cráciun sloganuri cu Stalin, asta era prea de tot! Până şi femeia iubită se revoltase! Bǎtrânul Capdefier era român ca şi noi!

– Nu suntem comunişti domnu’ Vincent protestă moale Alexandru în calitatea lui neoficială de decan.

– Eu după tată, sunt legionar, întări bărbatul Steluţei.

– Pe mine m-au persecutat şi m-au lăsat repetentă în clasa a şaptea adăugă Elena, nevasta lui Barbu, uitându-se adânc şi revoltată la domnul Vincent. Era prima oară când deschidea gura în seara asta, dar amintirile erau atât de dureroase încât nu mai putea să le treacă sub tăcere.

Am început toţi sã protestãm „nu suntem comunişti, ba dimpotrivă, suntem anticomunişti domnule Vincent”, numai Grigoraş, bărbos ca un călugăr de la Putna, tăcea.

– Zi bãi şi tu că nu esti comunist, îl înghionti nevastă-sa, zi bãi ca n-ai intrat în partid. Aiştia cum zic?

– Ba dece să zic minciuni cã n-am fost dac’am fost! Am fost în partid, domnu’ Vincent da’ puteai să nu fii?

– L-au silit dragă, îl apără nevasta-sa exasperată. I-au zis că-l dă afarã din serviciu dacã nu intrã…

– Da, aşa mi-au zis.

– Da’ cu Ceauşescu cum a fost? se înverşună deodată domnul Vincent. Că de aplaudat, l-aţi aplaudat toţi. Vã toceaţi palmele aplaudându-l.
Am rămas o clipă intimidaţi.

– Şi regina Angliei nu l-a plimbat cu caleaşca? i-o întoarse Alexandru. Regina Angliei era şi regina dumneavoastră!

– Las-o pe regină, că doar nu era să-l lase să meargă pe jos. Şi dumneata ai fost pionier, nu-i aşa? se întoarse el acuzator spre Horaţiu.

– Era bestial, răspunse Horaţiu. Eram cel mai bun din şcoală.

Cum a fost cu Ceauşescu… Mi-l aduceam aminte când a fugit cu elicopterul decolînd de pe acoperişul Comitetului Central. Lumea era în delir pe străzi, maşinile claxonau tot timpul.

Pe urmă, primele luni ale Frontului de salvare naţională… „Ce era bine pe vremea aia, ne spusese cu nostalgie Grigoraş în urma cu cu câteva zile, era cã ne dădea voie la toţi sã furăm….” Parca a trecut o sută de ani de-atunci…

– S-a facut târziu domnule Vincent spuse Alexandru. Trebuie să plecăm.

– Nu-i târziu, mai staţi, spuse Viorica rugătoare. Nu mai avea ochii apoşi, aburii whyskiului se risipiseră. Trebuie să vă împărţim şi cadourile de la moş Crăciun…

– Altădată, vorbi Mia. E foarte târziu. Trebuia să fi plecat de mult.

– La revedere! zise batjocoritor domnul Vincent. Se ridică de la masă şi dispăru sus pe scări, la etaj.

Ne-am îmbrăcat tăcuţi fără să ne uităm unii la alţii.

Voiam să ieşim repede din casă.

Afara ningea şi era plăcut. Vedeam departe cupola alburie a Oratoriului Saint-Joseph, luminatã electric. Ne-am despărţit de ceilalţi la prima intersecţie unde îi aşteptau, parcate, maşinile. Iar noi, Mia, Alexandru si cu mine am pornit încet spre o gură de metrou din apropiere.

Acest articol a fost publicat în Antologie, Proză scurtă şi etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *