Note şi aforisme : Tableta de lut (7)

Timpul, octombrie 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/187/Timpul_octombrie_2014_online.pdf

39

Nimic nu e nou în lume. Şi în Roma Antică, destinul unei opere literare era de multe ori dependent mai mult de împrejurările exterioare decît de valoarea ei. O cercetătoare (Catherine Salles, Lire à Rome) a întocmit pentru secolul I e.n. o listă cu totul aproximativă de 206 de scriitori care ar fi fost activi în acea perioadă. Dar pînă la noi, remarcă ea, au ajuns doar scrierile a 26 dintre ei. Se vede foarte bine cît de puţin riguroasă, prin forţa lucrurilor, este ierarhia literară cu care se operează astăzi cînd se studiază literatura latină din acest secol.

Una dintre principalele componente ale difuzării unei opere în acea perioadă, alături de copiile datorate sclavilor copişti (librarii) era aşa-numita recitatio (lectura publică) efectuată de autorul ei într-un odeum (odeon), într-un auditorium (sală de conferinţe) ori, pur şi simplu, la un colţ de stradă, într-o piaţă, în apropierea termelor etc. Scriitorii care se produceau în odeoane şi săli de conferinţe erau bogaţi sau cel puţin aveau un protector înstărit şi îşi puteau selecta publicul dintre oamenii cultivaţi şi dintre prieteni. Lectura era urmată de aplauze, de comentarii elogioase şi de o mai mare notorietate pentru autorul operei citite. Şi, corelativ, numele lui se fixa în conştiinţa publică. Evident, de multe ori,  comentariile şi aplauzele erau de circumstanţă şi notorietatea – efemeră. Dar oricum ar fi fost, recitatio era pentru un autor un incitativ de a continua să scrie, de a se ameliora şi de a se face cunoscut.

Ceilalţi, care îşi citeau operele în stradă erau săraci, iar asistenţa era formată din trecători întîmplători, majoritatea neciopliţi şi dornici să se distreze pe seama autorului. Acesta era întrerupt, batjocorit şi chiar gonit cu pietre. Mai putea oare un asemenea autor să facă eforturi financiare, copleşitoare pentru el, spre a-şi multiplica şi difuza opera prin copişti plătiţi? Nu e de mirare că, indiferent de calitatea lor, operele celor mai mulţi autori săraci au dispărut fără să lase urme.

40

O greşeală generalizată la nivel popular : rasismul identificat exclusiv prin prejudecăţile negative. Dar există şi prejudecăţi pozitive şi acestea sînt de asemenea o marcă de rasism. ”Cînd încercăm să caracterizăm rasele biologice prin proprietăţi psihologice specifice ne depărtăm în egală măsură de adevărul ştiinţific definindu-le fie pozitiv, fie negativ” (Claude-Lévy Strauss, Rasă şi istorie). Aşa încît, cei care îşi spun filo sînt la fel de rasişti, dar pe un versant opus, ca obsedaţii de anti (antisemiţi, antigermani, antiamericani).

41

Contrar unei iluzii răspîndite în lumea personalităţilor ilustre, de statistică nu scapă nimeni. Alexandru Macedon, Cezar şi Napoleon fac parte din clubul imens al cuceritorilor care în cele cinci milenii de istorie scrisă a racolat mii de membri, incomparabili ca performanţe (trăind în contexte geopolitice şi tehnologice diferite) dar perfect analizabili cu instrumente statistice cînd e vorba de trăsături psihologice, caractere fizice, sexualitate, boli etc. Şi e la fel cu muzicienii, cu pictorii, cu scriitorii, cu sportivii, cu politicienii importanţi.

42

Întrucît după, printre alţii, Howard Gardner, Tony Buzan şi Daniel Goleman, vorbim de mai multe tipuri de inteligenţă, genialitatea este o etichetă care nu mai este rezervată marilor spirite creatoare din muzică, literatură, artele plastice, teatru, ştiinţă şi filosofie. Astăzi apelativul de genial se acordă cu generozitate şi unor inşi din categorii privite cu condescendenţă de pe podiumul nemuritorilor precum sportivii, bancherii, poliţiştii, bucătarii sau chiar gangsterii. Memoria lor este uneori păstrată şi celebrată în simbolice Temple ale Faimei. Toţi au partea lor de posteritate în domeniul în care excelează şi toţi manifestă, în timpul vieţii, dispreţul ori condescendenţa –  fireşti la un geniu ! – pentru restul lumii mărunte – mediocră şi anonimă. Astăzi, un atlet care loveşte o minge cu un ciomag mai bine decît coechipierii şi adversarii lui şi fuge apoi ca din puşcă este un multimilionar genial şi se bucură de onoruri mult mai consistente decît un neurolog, un profesor sau un savant. Pentru lumea care îl aplaudă cu entuziasm şi îl admiră, geniile clasice sînt entităţi desuete care pot fi ignorate fără nici o pagubă. Se poate trăi fericit şi fără să ai habar de ele, aşa cum se poate trăi foarte bine şi fără să vezi ruinele templelor greceşti sau piramidele egiptene. În fond, nişte pietre !

Acest articol a fost publicat în Aforisme, Antologie şi etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *