E un fapt curent ca eseurile ştiinţifice – şi e vorba despre eseurile inteligente şi scrise cu o bună cunoaştere a subiectului tratat – să spună concomitent mai mult şi mai puţin decît vrea autorul, să sugereze contraargumente la ceea ce susţine acesta şi să ofere în final piste de reflexie care le prelungesc audienţa dincolo de cercul specialiştilor în domeniu. Aşa se întîmplă şi cu cartea psihologului canadian Dan Freeman, Le cerveau du bien et du mal, apărută deja de cîţiva ani (în 2007 la editura Quebecor).
Trebuie, de altfel, remarcat că autorul a conceput-o, după cum însuşi mărturiseşte, într-un context de urgenţă, de acutizare a tuturor problemelor – individuale şi generale – aparent insolubile (poluare, conflicte, terorism, rasism, supraconsum, violenţă etc.) şi acest context a devenit în zilele noastre şi mai constrîngător: ”/…/ cu cît observ fiinţa umană, scrie Dan Freeman, cu atît mai mult ea mă decepţionează şi mă tem că lipsa ei de înţelepciune o va conduce către propria-i distrugere. Prostiile pe care le comite în fiecare zi sînt atît de numeroase şi mai nebuneşti unele decît altele încît am vrut să aflu unde se găseşte eroarea. Nu sînt primul care-şi pune această întrebare neliniştitoare.”(1)
Eroarea se află, potrivit psihologului canadian, în modul de funcţionare al creierului şi în ignorarea unora dintre mecanismele sale care au avut un rol benefic în preistoria omului, dar care odată cu intrarea acestuia în istorie şi mai tîrziu în era ştiinţifică şi tehnologică, au devenit o moştenire otrăvită şi o sursă de comportamente autodestructive. Cunoaşterea lor, speră psihologul, ar favoriza ameliorarea conştiinţei în sens pozitiv. Subtitlul cărţii – şapte anomalii ale creierului omenesc şi şapte motive pentru a dezvolta o nouă conştiinţă – sugerează lucrarea lui Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, dar apropierea se opreşte aici. Maladiile de care vorbeşte Noica – catholită, todetită, horetită, ahoretie, atodetie, acatholie – sînt filozofice şi mai mult decît gravitatea lor, impresionează pasiunea speculativă a autorului. La Dan Freeman, în schimb, este vorba de boli – disfuncţii, anomalii – concrete, accesibile înţelegerii comune, din aria bunului simţ, documentate prin cercetări interdisciplinare, statistici şi experienţe de laborator. Ele pot furniza explicaţii plauzibile nu doar pentru un trecut problematic şi încă obsesiv, ci şi sugestii pentru ceea ce ne-ar putea rezerva viitorul. Punctul de ireversibilitate este tot mai aproape, ne avertizează profetic psihologul, şi trebuie să facem ceva.
Prima anomalie pe care ne-o descrie Dan Freeman se referă la componenta emotivă a naturii umane. Pe urma psihologului american Paul Eckman, Dan Freeman menţionează şapte emoţii umane, fundamentale în toate culturile şi civilizaţiile : teama, furia, tristeţea, dispreţul, dezgustul, surpriza şi bucuria. Singura pozitivă este bucuria dar, în funcţie de circumstanţe, i se poate alătura şi surpriza. Creierul uman este apt să resimtă aşadar mai ales emoţii negative şi, la nivelul unui grup acestea sînt mai frecvente şi mai intense faţă de membrii altui grup. Faptul acesta s-ar afla la baza tendinţelor rasiste.
Emoţiile secundare, precum compasiunea, amărăciunea, ruşinea, culpabilitatea, disperarea sînt percepute cu mai multă acuitate în interiorul grupului. În cazul unor mari drame colective, compasiunea este mai puternică pentru victimele din interiorul grupului decît pentru victimele aparţinînd altor grupuri. Lipsa de empatie pentru suferinţa victimelor din afara grupului face posibil, în plan general, sprijinul popular pentru războaie purtate pe teritoriul altor ţări sau pentru atacuri teroriste contra altor grupuri sau comunităţi etc.
A doua anomalie este, autorul însuşi o recunoaşte, un adevăr unanim cunoscut : creierul (prin nucleul său amigdalian) este programat să-i facă pe oameni să mintă ! Dan Freeman considera însă semnificativ de analizat minciuna inconştientă, diferenţa între ceea ce oamenii afirmă cu bună credinţă şi ceea ce există în subconştientul lor. Aşa, de exemplu, un cercetător de la Departamentul de psihologie de la Harvard a stabilit printr-un test că procentajul celor care manifestau explicit şi convingător atitudini antirasiste şi deschise în ceea ce priveşte homosexualitatea se inversa la nivelul subconştientului: 88 % aveau prejudecăţi implicite favorizând albii şi defavorizînd negrii şi 83% aveau, prejudecăţi implicite contra homosexualilor. Într-un mod asemănător stau lucrurile şi cu antisemitismul.
A treia anomalie se referă la conformismul social sau, cum scrie autorul, la a percepe lumea ca majoritatea.” Teste în laborator efectuate asupra unor grupuri restrînse au stabilit că aproximativ o treime dintre indivizi îşi ajustează răspunsurile după opinia majorităţii în mod normal şi trei sferturi, ocazional. Şi chiar dacă opinia majorităţii este evident eronată, rezultatele rămîn aceleaşi, aceasta întrucît, potrivit unor examene făcute asupra modului de funcţionare a creierului în timpul testului, presiunea socială poate altera percepţia realităţii la nivel individual.
Această anomalie este una dintre cele mai grave fiindcă se află la baza unor mari tragedii colective şi Dan Freeman îndeamnă la o dezvoltare a lucidităţii, la autoexaminarea permanentă a opiniilor proprii, dacă sînt cu adevărat personale sau induse de majoritate.
Atît numai că autoexaminarea, dezvoltarea lucidităţii presupune un grad rezonabil de presiune socială. În condiţii de presiune extremă, cum a fost cazul în Germania nazistă sau în unele ţări din lumea comunistă, ea nu mai este posibilă decît în mod excepţional. De aici a rezultat forţa regimurilor totalitare care nu au fost mult timp contestate pe faţă fiindcă reuşiseră, cu mitingurile lor uriaşe, cu băile de mulţime şi cu deşănţatul cult al personalităţii rezervat liderilor lor, să instituie o presiune socială omniprezenă şi descurajantă pentru opozanţi.
Pe de altă parte, regula voinţei majoritare reprezintă esenţa democraţiei. Dar majoritatea aceasta poate deveni periculoasă pentru progresul social cînd hotărîrile ei sînt luate în condiţiile unei presiuni ori manipulări concertate din partea mediei şi a politicienilor. Şi desigur din acest motiv asistăm astăzi la situaţii în care societăţi aspirînd la democraţie votează democratic, dar inconştient, pentru evoluţii antidemocratice.
Dan Freeman nu uită să aducă în discuţie aşa-numiţii neuroni oglindă descoperiţi în 1995 (Giacomo Rizzolato, Universitatea din Parma). Prin neuroni oglindă, neurobiologii identifică neuronii motori care se activează în creierul unei persoane în timp ce aceasta observă mişcarea unei alte persoane. Activarea neuronilor oglindă, produsă şi cu ocazia altor activităţi este preludiul unei mişcări/unor activităţi similare şi dacă pe de o parte conduce la conformism social, pe de alta, ea este motorul învăţării şi al achiziţiilor sociale şi culturale.
A patra anomalie a creierului constă în predominarea dezechilibrelor mintale. Primul lucru care frapează sînt datele statistice. Un studiu asupra a 1200 de persoane, iniţiat de un institut de psihiatrie din Anglia a dezvăluit că aproximativ o treime din populaţie manifestă semne de paranoia. De asemenea, într-un comunicat al OSM din anul 2000 se menţionează că procentajul celor care suferă sau au suferit de-alungul vieţii de o boală mintală era de 48% în Statele Unite, 40% în Olanda, 48% în Germania, 37% în Canada, 36% în Brazilia, 20% în Mexic, 12% în Turcia. Dezechilibrele analizate succint sînt dependenţele – de orice fel, nu doar de droguri, ci şi de alimentaţie, de supraconsum, de Internet, de cumpărat etc. – şi violenţa, atît cea vizibilă, mediatizată (acte de terorism, războaie, tulburari sociale etc. ) cît, mai ales, cea invizibilă marelui public, violenţa familială. O cifră este cutremurătoare : în Quebec, 40% dintre copiii mici care mor sînt ucişi de părinţii lor.
Această din urmă violenţă faţă de copii şi de tineri în familiile disfuncţionale este cea care îl indignează cel mai tare pe psihologul canadian şi soluţia pe care o sugerează pentru preîntîmpinarea ei este departe de corectitudinea politică obişnuită. Viitorii părinţi ar trebui să demonstreze, înainte de a procrea, capacitatea lor de a-şi trata cum trebuie eventualii copii, competenţa,”la fel ca inşii care se instalează la volanul unei maşini, care pilotează un avion, care operează maşinării specializate sau care practică intervenţii chirurgicale.”
Cu a cincea anomalie, automatismul gîndirii, Dan Freeman intră pe teritoriul unui subiect vast: ataşamentul inconştient al omului faţă de ideile şi opiniile sale deja formate, reticenţa lui de a-şi reînoi gîndirea, limitele sale structurale.
Autorul susţine că expunerea repetată a creierului la solicitări şi la fluxuri de informaţii asemănătoare conduce la formarea unor automatisme neurale. Automatismele neurale, la rîndul lor, determină formarea inconştientă a unor opinii induse din exterior, stabile, dificil de schimbat.
Rezultă de aici două fenomene : unul pe care Dan Freeman nu-l numeşte ca atare, dar îl descrie şi anume, spălarea creierului şi al doilea, idealizarea tradiţiilor, a trecutului şi a valorilor lui, în opoziţie cu prezentul („înainte era mai bine”). Tot automatismului gîndirii îi este redevabil şi comportamentul de consumator reflex de noi produse tehnologice. Nu o deschidere în raport cu noul este cauza acestui comportament, ci convingerea individului vizat, formată prin strategii de marketing cu acţiune subliminală, că el are nevoie de tot ceea i se prezintă în mod repetat ca fiind important pentru el. De aici, acumularea de automobile, de bunuri inutile, de gadgeturi de ultima modă.
Cu a şasea anomalie, luarea de decizii sub influenţa emoţiilor, Dan Freeman revine la rolul ”creierului emoţional”. Ne aflăm din nou în cîmpul bunului simţ care ne spune că emoţiile perturbă capacitatea de analiză a informaţiilor şi, în consecinţă, luarea unor decizii corecte. Acest fapt influenţează şi capacitatea de risc. Cercetări conduse de psihologi americani au stabilit că emotivii au o rezistenţă la risc mai mică, fapt ce-i împiedică să ia hotărîri cu un oarecare coeficient de imprevizibil pe termen lung. Dar, în schimb, posibilitatea unui avantaj, a unei plăceri sau a unui cîştig imediat îi emoţionează şi-i determină să ia hotărîri imediate, fără să sesizeze consecinţele defavorabile pe termen lung.
Acestei fragilităţi a analizei sub incidenţa emoţiilor i se datorează multe dintre comportamentele patologice sau pur şi simplu antisociale: pasiunea incontrolabilă pentru jocurile de noroc, consumul de droguri, furturile, violurile etc. Există, observă Dan Freeman, ”o industrie bazată pe asemenea slăbiciuni care aduce miliarde de dolari celor care profită de ele. Reţeta e simplă: să generezi o emoţie suficient de puternică pentru a suscita o hotărîre impulsivă şi imediată”.
Ultima anomalie se leagă tot de universul emotiv, dar de data aceasta acţiunea este inversă: pierderea cînd intră în joc interese egoiste.
Dan Freeman relatează mai multe dileme morale experimentale – de tip personal şi impersonal – pentru a ajunge la concluzia că istoria este plină de exemple în care morala personală a fost încălcată în beneficiul majorităţilor şi contra minorităţilor. Dar nu e vorba nici în concluzia sa şi nici în dilemele morale folosite ca exemple de interese egoiste, ci doar de alegeri raţionale uneori extrem de dificile între morala personală şi un interes colectiv.
Interesant însă, şi problematic, în această preeminenţă a calculului raţional este fenomenul de desangajare morală a oamenilor. Ei au capacitatea de a justifica totul. Se invocă nobleţea cauzei, se folosesc eufemisme pentru a diminua rezonanţa faptei ori se deplasează responsabilitatea către o autoritate superioară.
*
Recomandările lui Dan Freeman pentru depăşirea consecinţelor în viaţa socială ale fiecăreia dintre anomaliille discutate sînt de regulă în spiritul gîndirii pozitive şi al tendinţelor politice din ultimii ani ai epocii Bush cînd antiamericanismul era la modă. Din acest motiv cele mai multe sînt previzibile şi mai puţin interesante. Dar este poate vorba de o strategie pentru ca mesajul esenţial să treacă totuşi în psihologia populară. Căci spre a menţine treaz interesul cititorilor faţă de cercetările complexe şi interesante pe care le descrie, Dan Freeman apelează, am putea spune, la una dintre anomaliile decorticate: a cincea, automatizarea gîndirii. Îndemnurile repetate ad nauseam să ne emancipăm de sub tirania mecanismelor neurale sfîrşesc prin a inculca ideea, satisfăcătoare pentru mulţi, că nu sîntem responsabili pentru ce facem rău sau greşit. Dar victime ale creierului nostru, taraţi şi bolnavi, avem totuşi obligaţia, să facem un efort individual de autovindecare. El trebuie să înceapă prin interogarea bănuitoare a marelui autocrat care ne conduce – creierul.
1) Printre mulţi alţii, Edgar Morin în Le paradigme perdu: la nature humaine (1973) pentru care homo sapiens, datorită creierului său enorm şi imprevizibil, este în egală măsură şi homo demens.
(În : Timpul, nr. 165, decembrie 2012)