Note şi aforisme : Tableta de lut (11)

http://www.revistatimpul.ro/view-article/2442

51

Doctrinele literare care au stabilit primatul textului asupra autorului şi apoi primatul cititorului deopotrivă în faţa textului şi a autorului au teoretizat o realitate care s-a manifestat încă de la apariţia literaturii şi într-o vreme cînd difuzarea şi cunoaşterea ei erau orale.

Francezul Auguste Leloir (1809-1892) a pictat, în 1841, un tablou intitulat Homer, unde miticul rapsod orb este reprezentat recitînd şi acompaniindu-se la liră, înconjurat de mai multe personaje – păstori, tinere aristocrate, copii şi chiar o nimfă. Expresiile lor sugerează starea de suflet cu care participă la recital. Fireşte, interesul asistenţei va fi fost stîrnit, la început, de persoana lui Homer şi de ce vrea să recite, dar apoi, pe măsură ce istoria a avansat, fiecare ascultător s-a lăsat, potrivit naturii sale, pătruns de felul în care se dezvoltă eposul, şi rapsodul, am putea spune, a dispărut. Cum ascultătorii sunt foarte diferiţi, este evident că şi înţelegerea lor, sensul pe care-l dau celor auzite, modul în care metabolizează conţinutul sunt diferite.

Momentul acesta este imaginat de pictor. Homer se află în centrul tabloului şi toate personajele – cu excepţia unui păstor aşezat la picioarele lui – privesc în direcţia lui. Dar niciunul nu pare să-l vadă cu adevărat. Privirile lor mate sugerează interiorizarea. Nu indiferenţa, fiindcă de-ar fi aşa, n-ar avea de ce să asculte. În fundalul tabloului, dincolo de copaci, se zăreşte un templu cu coloane dorice şi cu oameni care intră şi ies purtaţi de treburile şi interesele lor cotidiene. Grupul din jurul lui Homer, se vede bine, este abstras de la realitatea cotidiană. Tabloul lui August Leloir poate fi ”citit” ca un exemplu de preeminenţă a operei, aici recitate, în raport cu autorul. Avem confirmarea în împrejurarea că personalitatea şi chiar identitatea lui Homer au devenit nebuloase, încă din Antichitate, dar opera lui, nu.

În schimb, o categorică preeminenţă a autorului o întîlnim în destinul scrierilor sacre, controlate cu severitate de biserica catolică pînă în secolul al XVIII-lea. Întrucît ele sunt texte revelate, înţelegerea lor trebuia să fie întrutotul fidelă cu intenţiile autorului divin. Şi atunci, ”din pricina primejdiei de a vedea poporul ignorant rătăcindu-se printr-o rea interpretare” (inchizitorul Antonio de Sotomayor, în 1640), lectura Bibliei de către cititorii laici era interzisă. Fireşte că aceştia nu ar fi putut s-o citească decît în limbile lor materne, zise vulgare, altele decît ebraică, latina, greaca, persana etc. şi în consecinţă, traducerile erau şi ele prohibite.

Singurii autorizaţi printr-o licenţă semnată de un episcop sau un inchizitor să facă lectura textului sacru şi să-i explice conţinutul erau preoţii şi savanţii. Numai ei erau capabili să înţeleagă şi să transmită nealterat sensul comunicat (revelat) de autorul divin. Şi, desigur, nu e întîmplător faptul că pentru proclamarea primatului cititorului faţă de text şi de autorul lui s-a reluat, la aproape un secol distanţă o sentinţă a lui Nietzche. “Dumnezeu a murit”, spunea acesta în 1882. “Autorul a murit”, afirma şi Roland Barthes, în 1968, într-un articol care a făcut vîlvă. Formula lui Roland Barthes era un fel de concluzie brutală – ulterior nuanţată – la ceea ce spunea Paul Valéry încă din 1933, în legătură cu propriul poem Cimetière marin: ”Nu există un sens adevărat al unui text. Şi nici autoritatea autorului. Indiferent de ce a vrut să spună, el a scris ce a scris. Odată publicat, un text este ca un aparat de care fiecare se poate servi cum vrea şi potrivit mijloacelor sale. Nu e sigur că cel care l-a construit îl foloseşte mai bine decît altcineva. În rest, faptul că ştie bine ce a vrut să facă îi tulbură totdeauna percepţia a ceea ce-a făcut.”

Cuvintele lui Paul Valéry, ca şi proclamarea “morţii autorului” semnalează în fond o situaţie elementară : nu intenţia de comunicare a autorului contează, ci performanţa de comunicare a textului. Dar această performanţă nu depinde în cele din urmă de text, ci de cititorul textului. Textul exprimă o potenţialitate care se poate realiza ori nu în actul real al lecturii. Or lecturile sînt tot atît de personale şi de unice ca amprentele. Şi irepetabile, pentru că aşa cum nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă, tot astfel nu citim de două ori aceeaşi carte. Recitim în altă dispoziţie sufletească, purtători de noi experienţe, îmbogăţiţi cu alte referinţe culturale şi literare, dotaţi cu alte abilităţi de lectură şi, de multe ori, determinaţi de alt tip de interes.

 

Acest articol a fost publicat în Antologie şi etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *