http://www.revistatimpul.ro/view-article/2539
52
Scriitorul Frédéric Beigbeder în cartea sa autobiografică Un roman français, distinsă în 2010 cu premiul Renaudot : ”Desigur, viaţa mea nu este mai interesantă decît a voastră, dar nici mai puţin nu este. E doar o viaţă şi e singura de care dispun. Dacă această carte are o şansă la un miliard să-i facă eterni pe tatăl, mama şi fratele meu, atunci merita să fie scrisă”.
Are dreptate. Acelaşi lucru l-ar fi putut spune şi despre propria-i eternitate. Dacă datorită acestei cărţi, autorul ei are o şansă la un miliard să devină etern în imaginarul cititorilor, atunci merita s-o scrie.
E un optimism remarcabil, care face parte din motivaţia intimă a tuturor condeierilor, de la cei foarte talentaţi pînă la simplii poligrafi lipsiţi de orice dar literar. Nu se scrie doar pentru a deveni aşa-zicînd etern (însuşi temenul etern aplicat la literatură este o enormitate !) dar se scrie şi cu o fărîmă de iluzie că ar fi vorba de o enormitate posibilă.
În urmă cu 90 de ani, în Erostrate, Fernando Pessoa vorbea însă de eroziunea implacabilă a marilor nume din istoria literaturii. ”De acum într-o sută de ani va fi imposibil să se publice o ediţie completă din Byron, din Shelley, din poeţii Goethe sau Hugo. Cele o sută de pagini prin care-l cunoaştem pe Wordsworh vor deveni cincizeci ; cele cincizeci care conţin tot Coleridge din vremea noastră se vor reduce poate la zece. Fiecare naţiune va avea marile sale opere fundamentale şi una sau două antologii pentru tot restul. Competiţia între morţi este mai feroce decît între vii: sînt mai numeroşi.”
Pronosticul pesimist privind diminuarea cantitativă a literaturilor naţionale nu s-a adeverit căci operele fundamentale, sînt înlocuite cu altele: de la un secol la altul, vedetele istoriei literare se schimbă dar numărul lor este cel puţin tot atît de mare.
Pessoa a avut însă dreptate cînd a scris despre eroziunea unor nume a căror celebritate părea să traverseze secolele fără nici o dificultate. În zilele noastre, niciunul dintre scriitorii de pe lista lui nu mai este citit de marele public. Însemnătatea lor s-a păstrat în mediul academic şi spiritul le-a fost mumificat prin studii şi exegeze savante. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu opera lor, care pare să împărtăşească destinul operelor antice, de la Munci şi zile a lui Hesiod la Eneida lui Virgilius. Ele continuă să fie cunoscute şi admirate dar, la fel ca predecesoarele lor antice, mai ales prin comentariile ce le-au fost consacrate de alţi cititori din alte timpuri. La acest fel de cunoaştere indirectă se referea şi eseistul Pierre Bayard în cartea lui, doar pe jumătate paradoxală, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus.
53
Întîlnim într-o nuvelă spaniolă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea datorată scriitoarei Emilia Pardo Bazan (1851-1951), Las nafragas (Naufragiaţii) o istorie tristă: o familie săracă formată dintr-o mamă şi două fiice părăseşte satul în care tatăl, farmacist, a murit fără să le lase nici un ban moştenire, şi se stabileşte la Madrid. Oraşul le apare primitor, dinamic, frumos şi promiţător pentru proiectele lor modeste, de bun simţ. Mama şi fiica cea mare sînt sigure că vor găsi de lucru în condiţii onorabile care să le conserve demnitatea lor de persoane ”născute bine”, dintr-o familie ”distinsă de medici şi farmacişti”. Iar mezina familiei, în vîrstă de zece ani va putea studia la şcoli prestigioase.
Optimismul lor însă dispare după eşecuri repetate care le împing tot mai mult către o situaţie marginală şi umilitoare. Nimeni nu are nevoie de serviciile lor, iar prietenii şi cunoştinţele farmacistului le propun soluţii pe care ele le consideră imorale. În cele din urmă, ajung să-şi piardă şi locul în pensiunea unde erau găzduite mai mult din milă. În ultima secvenţă a nuvelei, resemnată, fiica cea mare acceptă să lucreze într-un bar unde – se subînţelege – sarcinile ei vor fi şi altele decît cele legate strict de servirea clienţilor la masă. Replica finală mai sugerează doar o umbră de rezistenţă. ”Poţi fii cinstită oriunde te afli…”
Se vorbeşte feecvent despre literatura emigraţiei ca despre o literatură axată pe descrierea adaptării dificile ”printre străini”. Dar nu trebuie să te stabileşti la mii de km de ţara ta ca să cunoşti o asemenea experienţă. E suficient uneori să treci dintr-un oraş în altul, dintr-o provincie în alta, sau chiar dintr-o familie în alta. Literatura emigraţiei, cînd este onestă şi eliberată de poncife este de fapt o literatură despre fragilitatea identităţii noastre, tulburată de orice schimbare majoră.