Note şi aforisme : Tableta de lut (14)

http://www.revistatimpul.ro/view-article/2710

57

Claude Lévi-Strauss observa în Tropice triste (1955) că oraşele se dezvoltă de la est spre vest şi că pe această axă se organizează şi prosperitatea: „Trebuie să facem loc unor factori misterioşi, activi în atâtea oraşe pe care le împing spre vest şi condamnă la sărăcie sau la decădere cartierele orientale”. El caută rădăcinile adânci ale acestei tendinţe ale evoluţiei mediului urban în vechea credinţă inconştientă a omenirii cu privire la ritmul cosmic, credinţă potrivit căreia „sensul mişcării solare este pozitiv, sensul invers, negativ; (…) unul traduce ordinea, celălalt dezordinea”.

Fireşte, îşi continua Lévi-Strauss ideea, trăim într-o vreme când aceste rădăcini nu mai sunt vizibile, căci nu mai suntem de mult adoratori ai soarelui şi nimic din conduita unui individ de astăzi nu le mai sugerează. Dar atavismele rămân şi când este vorba despre mari aglomerări umane; ele au capacitatea de a genera consecinţe ce nu pot fi ignorate, „precum creşterea oraşelor de la est la vest şi polarizarea luxului şi a mizeriei”.

Această observaţie mă face puţin melancolic. Dacă are dreptate? Facem oare parte şi noi, esticii, chiar dacă nu ne dăm seama, din valul demografic ritmat de o subconştientă şi ancestrală dispoziţie ce privilegiază sensul mişcării solare? Iar istoria Occidentului să fie oare, dincolo de toate condiţionările culturale, economice, geopolitice etc., şi rezultatul unui sau unor asemenea tropisme?

Nu ştiu. Dar pot remarca o coincidenţă: Hitler a pierdut războiul din momentul în care s-a decis să facă drumul invers, să meargă spre est. În clipa aceea nefirească au intrat în acţiune toate determinismele, până atunci latente sau ineficace, care au condus la înfrângerea lui. E tragic şi absurd că reactivarea aceasta a istoriei normale s-a făcut cu preţul a zeci de milioane de victime.

58

Un proverb aseamănă cultura cu dulceaţa. Cu cât avem mai puţină, cu atât o etalăm mai mult.

Putem rămâne la sensul ironic. Oamenilor le place să se laude. Cei mai mulţi dintre ei vor să pară mai buni, mai bogaţi, mai generoşi etc. decât sunt. Şi, bineînţeles, mai cultivaţi.

Dar atunci cum interpretăm reciproca? Cu cât avem mai multă cultură (dulceaţă), cu atât o etalăm mai puţin? E vorba oare despre modestie sau despre un fel de avariţie? Nu seamănă în acest caz cultura cu o comoară disimulată cu grijă? Precum vestitul tezaur al lui Decebal, ascuns într-un râu. Dar, odată ce a încăput pe mâna romanilor, tezaurul a fost „etalat” în monumente şi sărbători populare pe care Traian le-a oferit romanilor timp de peste o sută de zile. Şi aflăm, privind Columna lui Traian, mai multe lucruri despre daci, despre viaţa şi vitejia lor, decât dacă tezaurul continua să zacă nedescoperit pe fundul vreunui râu. Avea cel mult şansa să se transforme într-o legendă precum cea a Graalului.

Etalarea înseamnă comunicare. Or, chiar şi o comunicare ce atinge doar suprafaţa lucrurilor este mai preţioasă decât tăcerea, decât orgoliul autist. „Etalarea” pune lumea în contact, înseamnă comerţ cu tot ce presupune el, inclusiv impostorii şi impostura. Există puţine lucruri mai vii şi mai specific omeneşti decât o piaţă forfotitoare şi zgomotoasă, unde unii îşi expun şi-şi laudă în gura mare marfa pentru ceilalţi care trec prin faţa tarabelor lor binevoitori, încrezători, dubitativi sau suspicioşi, împinşi însă cu toţii de nevoile schimbului.

Iată sala unui concert de muzică clasică: Mozart, Beethoven, Brahms, Wagner şi alţii. Există aici puţini amatori realmente competenţi, oameni cu studii muzicale avansate şi cu urechea foarte fină, capabili să asculte concertul cu partitura în faţă şi în măsură să judece prestaţia instrumentiştilor în perfectă cunoştinţă de cauză. Dacă orchestra şi soliştii ar cânta doar pentru ei şi dacă doar lor le-ar fi permis accesul în sală, concertul ar deveni o activitate aproape monastică.

Aşa însă, cu accesul permis tuturor (chiar şi celor care intră în sală din pur snobism) în schimbul unei contribuţii financiare – biletul de intrare –, la sfârşitul programului, muzicienii şi dirijorul lor au parte de o experienţă regeneratoare pentru toată vitalitatea consumată în timpul orelor nesfârşite de studiu şi repetiţii. Chiar dacă majoritatea covârşitoare a spectatorilor nu a fost capabilă să asculte în mod profesionist muzica, totuşi, toată lumea aclamă entuziastă în picioare. A contat mult atmosfera de emulaţie şi receptivitate pe care, în mod firesc, şi-au creat-o unii altora.

Acest articol a fost publicat în Aforisme, Antologie şi etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *