Franţa este din nou ţinta preferată a barbariei islamiste! Şi lucrurile par de o stranietate tragică fiindcă, până acum cel puţin, la două zile de la producerea atentatelor, informaţiile despre identitatea teroriştilor afirmă că majoritatea lor erau cetăţeni francezi.
Se vehiculează ideea războiului la sol contra Statului Islamist, dar ne aflăm cu această ipoteză în faţa recunoaşterii unui eşec de mari proporţii. E vorba de politica occidentală (europeană şi americană) din ultimele douăzeci de ani faţă de ţările arabe.
Politica aceasta a ignorat defazarea istorică a islamului despre care se vorbeşte totuşi consistent, de mult timp, dar fără ecouri în comportamentul şi deciziile cancelariilor occidentale şi americane. A ajuns un adevăr aproape comun că Islamul este socialmente anacronic în raport cu societăţile occidentale, că el întreţine la nivel spiritual în lumea arabă mentalităţi medievale şi că aceste mentalităţi se opun obiectiv şi organic constelaţiei de valori a civilzaţiei occidentale.
Problemele sunt vechi dar ele au devenit din în ce mai acute după atentatul terorist de la New York din 11 septembrie 2001 şi mai ales după aşa-numita „primăvară arabă”.
Occidentul a încurajat mişcările de protest împotriva dictatorilor arabi, crezînd că în spatele lor se ascund aspiraţii generale (nu izolate) spre democraţie, pluralism, emanciparea femeii, respectarea drepturilor omului etc. Ca în Europa, ca în Statele Unite, ca în Canada. Nu a fost aşa.
Şi una e să încurajezi protestul sindicatului Solidarnosti din Polonia, ţara europeană cu o societate civilă contemporană axiologic cu Occidentul, şi alta să încurajezi mişcări protestatare din Egipt, Libia sau Siria unde societăţile civile, dominate de islam, trăiesc într-o altă fază istorică. Axele spirituale ale omului mediu din ţările arabe sunt altele decît cele ale omului mediu din Occident. Mondializarea se realizează cu succes doar în zona tehnologică nu şi în cea a valorilor şi din această cauză imigrantul incompatibil cu o societate gazdă, sub raportul valorilor în care crede, poate rămîne neintegrabil şi obiectiv inamic (pasiv sau activ) al acestei societăţi chiar dacă trăieşte zeci de ani în ea. De aici, împrejurarea că teroriştii islamişti de la Paris erau totuşi cetăţeni francezi.
Procesul de interiorizare a valorilor e extrem de lent. E infinit mai uşor să înveţi să conduci o maşină, un tractor, un avion să foloseşti un computer decît să înveţi şi să interiorizezi ce e democraţia, ce înseamnă libertatea, separarea puterilor, egalitatea femeii şi bărbatului sau drepturile omului.
E o imensă cultură, de secole de reflexie, de experienţe istorice diferite, de sute şi de mii de cărţi scrise, citite, studiate şi traduse, îndărătul aserţiunilor elementare ale civilizaţiei occidentale pentru care nimeni nu mai simte nevoia să le caute sursele, cum nu cauţi sursele polenului de pe reverul hainei…
Khadafi era un dictator detestabil cu veleităţi şi practici teroriste cînd se credea puternic, dar era şi un adversar eficace al fundamentalismului islamist şi, pe de altă parte, controlabil. Assad era în aceeaşi situaţie.
Şi avem un scenariu complet cu du-te vino în Egipt. Mubarak, aidoma celorlalţi doi era un dictator. A venit primăvara arabă, a fost dat jos şi cine s-a instalat democratic la putere? Un presedinte islamist care a încercat să demareze un proces de islamizare a societăţii. Dar a luat-o prea repede şi egiptenii s-au trezit. L-au dat jos – fireşte armata a fost „cu ei” fiindcă armata, la fel ca si in Turcia lui Ataturk a fost antiislamistă – şi în locul lui a venit, instalat tot democratic, un alt dictator. Care este antiislamist, antifundamentalist, antiterorist. Nu a umblat cu mănuşi şi represiunea contra Fratilor Musulmani a depăşit cu mult normele occidentale democratice. E absolut sigur că printre miile de islamişti din închisorile egiptene sunt şi mulţi nevinovaţi, nu doar terorişti.
Se produc şi în Egipt acte teroriste (bomba din avionul rusesc este o tragică dovadă) dar nu explodează maşini la Cairo şi nu se trage cu Kalaşnikovul în oamenii paşnici din restaurante sau din sălile de spectacol. Si Sissi are un sprijin popular imens, ca si Putin in Rusia.
Se poate instaura aşa ceva in Franţa, în Germania sau în Anglia ? Nici vorbă dacă nu ne întoarcem la o formă de totalitarism pe care nimeni nu-l poate admite. Dar care în lumea arabă reprezintă o alternativă acceptabilă.
Şi totuşi francezii sunt împinşi să facă cel puţin cîţiva paşi pe drumul ăsta. Apelul de bun venit în Germania al Angelei Merkel pentru refugiaţii sirieni, fără capacitatea logistică de a-i tria încă din punctele de plecare, a fost sinucigaş. El a creat probleme insolubile nu doar Germaniei, ci şi întregii Europe. Iar pe de altă parte, politica de combatere a statului isalmic doar prin bombardamente a produs mai ales valuri de imigranţi. Pagubele în rîndurile islamiştilor au fost şi sunt doar colaterale.
Poate tocmai de aceea se schiţează o mişcare de reconsiderare a priorităţilor.
Bashar al Assad, va reintra în joc dacă se vor organiza noi alegeri şi dacă acestea îl vor confirma la putere. E o posibilă soluţie care ar debloca situaţia tragică fără soluţie de acum. Dictatorul sirian ar redeveni un actor important în combaterea ISIL şi, sprijinit internaţional, ar putea să-şi elibereze ţara şi totdată lumea de barbaria islamistă.