Terapia prin jurnal: O femeie la Berlin în primăvara anului 1945

(Din Imprevizibilul triumf. Cărţi, scriitori idei. Iaşi, Institutul European, 2008, p. 143-151)

Pentru a fi acceptată fără distorsiuni psihologice destabilizatoare de către cei care i-au suferit rigorile, istoria marilor evenimente, cu tot ce a precedat-o şi a continuat-o, trebuie uneori simplificată şi epurată de nuanţe. Şi cînd e vorba de un război simplificarea este maniheistă. Binele şi răul sunt separate net. Orice îngăduinţă faţă de inamic echivalează cu o laşitate, iar compromisul înseamnă trădare. Totul, o vreme, într-un mod categoric, fără relativismul necesar, fără perceperea, în complexitatea lor reală, a dramelor colective şi individuale din fiecare tabără, fără luarea în considerare a unor variabile importante şi necontrolabile care influenţează comportamentul oamenilor în situaţii limită.

Cred că o simplificare de acest gen se află şi la originea istoriei zbuciumate a unei cărţi de excepţie care nu a putut fi publicată în Germania pîna la moartea autoarei în 2001 Cartea se numeşte O femeie la Berlin, şi povestea ei ne este relatată mai întîi de Kurt W. Marek în postfaţa de la ediţia din 1954, în limba engleză, publicată în Statele Unite, şi apoi de cunoscutul poet şi critic Hans Magnus Enzenberger în introducerea la ediţia din 2003 în limba germană.

Kurt W. Marek, devenit celebru sub pseudonimul anagramatic C.W.Ceram cu care a semnat o lucrare de istoria arheologiei, a descoperit-o pe autoare în timpul unei călătorii în Germania în 1946. Aflat în căutarea unor vechi prieteni dispăruţi, el vizitează o casă din cartierul unde locuise înainte de război. Cum era o persoană cunoscută, ocupanţii casei, mai ales femeile, i se confesează şi-i descriu suferinţele îndurate din partea ruşilor în primele săptămîni după cucerirea Berlinului. Cîteva luni mai tîrziu, o necunoscută îi încredinţează trei caiete şcolăreşti scrise de mînă – un jurnal – în care Marek recunoaşte multe dintre istoriile care-i fuseseră povestite.

Jurnalul nu era destinat publicării şi numai după lungi insistenţe Kurt W. Marek a reuşit să-l editeze în 1954, fără numele autoarei pe copertă. Devenită best-sellers şi tradusă apoi în mai multe limbi europene, cartea a fost publicată şi în limba germană, în Elveţia. Nu şi în Germania: „/…/ publicul german, observă Hans Magnus Enzenberger, nu era pregătit să accepte relatarea unor fapte atît de incomode. Unul dintre puţinii critici care au sfîrşit totuşi prin a vorbi despre carte a deplîns ceea ce el numea imoralitatea neruşinată a autoarei”.

Acuzaţia de imoralitate era datorată împrejurării că în centrul confesiunilor autoarei anonime erau violul şi frica. Ori abordarea acestor subiecte şi a altora derivate din el era, printr-un consens tacit, prohibită: „Publicul feminin german nu era dispus să depună mărturie despre realitatea violurilor; şi nici bărbaţii germani nu erau de acord să apară ca nişte spectatori neputincioşi în faţa învingătorilor ruşi care le luau femeile ca pe o pradă de război”.

Starea de spirit generală s-a schimbat în anii 70 şi la Berlin, cartea a ajuns să circule şi să fie citită în copii xerografiate. Dar cînd s-a putut pune problema reeditării ei, Kurt W. Marek nu mai trăia, iar autoarea anonimă era de negăsit. Hans Magnus Enzenberger a reuşit totuşi să o descopere cu ajutorul văduvei lui Marek , fără ca lucrurile să avanseze prea mult. Autoarea, neputând uita ostilitatea primilor comentatori ai jurnalului, nu voia să iasă din nou la lumină. Abia în 2001, la decesul ei, interdicţia de republicare a devenit nulă.

Nu ştim dacă atunci cînd Enzenberger vorbeşte despre evoluţia opiniei publice germane în anii 70, el se referă la la toţi locuitorii de o parte şi de alta a zidului de la Berlin. Fiindcă recitind acum cartea la cîţiva ani după ce a fost republicată într-o Germanie unificată şi care a înlăturat multe dintre sechelele comunismului lăsate în partea sa estică, e uşor de presupus că motivele care au putut produce un asemenea reviriment diferă în funcţie de situaţia oamenilor care o citeau.

Oricum ar fi, jurnalul este consemnarea cotidiană a ceea ce a trăit timp de două luni între 20 aprilie şi 22 iunie 1945 în Berlinul asediat şi apoi cucerit de sovietici, o tînără femeie de treizeci şi doi de ani, ziaristă, angajată într-o editură măruntă, umblată prin mai multe ţări europene şi avînd o cunoaştere aproximativă a limbii ruse. Este o relatare lipsită de sentimentalitate, de complezenţă faţă de cei din jur ori de compătimire faţă de sine, impresionînd prin francheţe, răceală pragmatică şi demnitate.

*

Berlinul la acest sfîrşitul lui aprilie 1945 este un oraş distrus de bombe, rupt de exterior, cu electricitatea tăiată, cu staţiile de radio închise, cu o brumă de servicii – cum ar fi împărţitul ziarelor sau distribuirea de lapte – care întreţin o vagă iluzie de organizare. Oamenii trăiesc într-o agitaţie permanentă, în momentele de acalmie aleargă la cozi ca să cumpere pe bonuri de raţionalizare tot ce se mai poate găsi de mîncare. Zvonurile pesimiste ţin locul informaţiilor fiabile şi apare acum pentru prima dată distincţia est-vest în discuţiile febrile din faţa chioşcului cu ziare, cu sentimentul că ei, berlinezii, au fost abandonaţi în faţa ruşilor.

La urletul sirenelor, toată lumea se adăposteşte în pivniţe unde la lumina lumînărilor sau a lămpilor cu gaz se creează un simulacru de viaţă comună şi de solidaritate. Oamenii continuă şi în condiţiile acestea deplorabile să-şi cultive micile lor manii şi ticuri, nu sunt nici mai buni nici mai inteligenţi decît în vreme de pace şi diarista anonimă comentează ironică micile lor laşităţi, oportunisme şi meschinării. Aparent, nimeni nu ştie ce s-a întîmplat pe fronturile germane. Numai foarte tîrziu cineva aduce în discuţie nişte zvonuri despre masacrele perpetuate împotriva evreilor, dar totul este obscur şi îndepărtat. Sunt şi dintre cei care speră într-un reviriment decisiv de ultimă oră. Comentariul diaristei este mult mai direct şi mai indignat cînd e vorba despre realităţi palpabile ca de exemplu atunci cînd vede pe străzi , ridicate în grabă şi cu disperare, baricade pe care le apără soldaţi -adolescenţi de 15 ani. Mobilizarea copiilor pentru apărarea sinucigaşă a unei cauze pierdute i se pare un simptom de demenţă.

Cercul se strînge şi mai tare pe 24 aprilie, cînd cineva aduce în pivniţă vestea intrării ruşilor în nordul Berlinului : „Vehiculele blindate defilează deja acolo. Toţi Ivanii sunt în culmea bucuriei. Lumea se îngrămădeşte pe trotuare, rîde, gesticulează, copiii din braţe sunt împinşi înainte /…/La urma urmei, declară unii, nu cumva propaganda ne-a abrutizat? Ruşii ăştia, parcă n-ar fi chiar aşa de…”

Şi apoi urmează primul contact direct cu „Ivanii” în ziua de 27 aprilie, numită de diaristă „ziua catastrofei”. Ruşii au ajuns acum pînă sub geamurile casei sale. Privind pe geam, ea vede „tipi masivi cu cranii mari, tunşi scurt, bine hrăniţi, nepăsători”. Cîteva contacte preliminare, facilitate de rusa ei sumară, o determină să creadă că în fond ruşii pot fi ţinuţi sub control, cu, presupune ea, „vicleniile şi stratagemele noastre de femei”. Dar este o iluzie care dispare repede. Ruşii desccoperă intrarea spre pivniţă şi totodată femeile din casă. Cînd ceva mai tîrziu, diarista încearcă să o protejeze pe nevasta brutarului de insistenţele a doi ruşi, aceştia îşi întorc atenţia spre ea şi o violează cu brutalitate pe scara care duce de la pivniţă spre etaj. Nimeni nu încearcă s-o apere. Deşi pivniţa din apropiere e plină de lume, toţi sunt paralizaţi de frică. Nici mai tîrziu cînd apartamentul în care locuieşte este invadat de soldaţi şi ea se află din nou în pericol, diarista nu găseşte nici un sprijin. Colocatara ei plecată după ajutor, se loveşte de uşi ferecate cu ostilitate şi de refuzul de a li se acorda adăpost: „Fata aia? Nici vorbă, n-avem chef să ne punem toţi golanii ăştia pe cap!”.

După încă două experienţe asemănătoare, lăsată singură de compatrioţi, diarista hotărăşte să caute protecţie printre ruşi : „E clar. Ceea ce ne trebuie aici este un lup care să-i ţină pe ceilalţi lupi la respect. Un ofiţer, trebuie ţintit sus, un comandant, un general, asta am să caut. Dacă nu, la ce-mi foloseşte mintea şi puţinele cunoştinţe din limba duşmanului?”

Protectorul acesta va fi un locotenent şi mai tîrziu, cînd acesta va pleca trimis într-o misiune, un maior. Timpul se dilată enorm. Amănuntele se aglomereeză şi începe acum pentru diaristă o viaţa ceva mai liniştită, înconjurată, seara, de ruşi care o vizitează, care beau în neştire şi discută înflăcăraţi. Imprevizibili, incomozi, cu obiceiuri frustre ei sunt totuşi lipsiţi de agresivitate, respectuoşi din pricina umbrei protectoare mai întîi a locotenentului şi apoi a maiorului. Mai toţi poartă pe mînă cu mîndrie cîte trei şi patru ceasuri. Iar protectorii, locotenentul şi maiorul, sunt departe de a fi nişte brute. Cu toate acestea realitatea agresiunilor rămîne încă obsesivă şi are efecte psihice penibile: „În ultimele zile sunt tot timpul scîrbită de pielea mea. Nu-mi place s-o ating şi evit să mă privesc. Mă gîndesc mereu la ce-mi povestea mama atît de des despre despre copilul care fusesem cîndva: un prunc alb şi roz cu care părinţii se mîndreau /…/ Atîtea istorioare despre bonetele micuţe, despre termometrele de baie şi despre rugăciunile de seară şi atîta dragoste pentru otreapa care am devenit”.

Dacă diarista a ales o soluţie de compromis care nu-i anulează, ci doar îi limitează vulnerabilitatea la un singur bărbat, acceptat din pragmatism, în alte cazuri soluţia aleasă este izolarea, recluziunea voluntară: „Cunoaştem de-acum perioadele şi orele în care bărbaţii pleacă la vînătoare de femei. Fetele sunt închise, ascunse în cămări, în locuri sigure. La pompa de apă, s-a transmis în şoaptă o veste: într-un bunker antiaerian, o doctoriţă a făcut dintr-o cameră un lazaret pentru bolnavi contagioşi şi a afişat panouri mari scrise în germană şi în rusă informînd că acolo sunt adăpostiţi bolnavi de tifos. În realitate, sunt găzduite fetele tinere din casele învecinate cărora doctoriţa, pretextînd această boală, le salvează virginitatea”.

Urmează după plecarea trupelor o perioadă de revenire la o falsă normalitate care nu va mai semăna cu cea de dinainte de război. Noile autorităţi civile de ocupaţie, tot ruseşti, încearcă să reglementeze problemele curente, dar se începe în acelaşi timp şi o frenetică activitate de demontare a uzinelor germane spre a fi transportate în Rusia. Atmosfera este de lagăr de muncă forţată, toţi locuitorii sunt obligaţi să se prezinte la lucru şi femeilor le sunt distribuite munci epuizante contra unui salariu de mizerie. Este extrem de greu dar cel puţin este asigurată hrana zilnică. Cînd şi această perioadă se încheie, încep pentru diaristă zile nesfîrşite de singurătate. Îşi revede prietenele de dinainte de asediu, face plimbări lungi între cartierele Berlinului lipsit de tramvaie, citeşte Rilke şi Goethe, face proiecte de reîntoarcere în munca editorială, suferă de foame şi asistă la împărţirea Germaniei între învingători. La unul dintre cinematografele din Berlin, încep să ruleze filme de război sovietice.

O ultimă surpriză consemnată în jurnal este apariţia lui Gerd, partenerul diaristei dinainte de război. Doar cîteva zile sunt suficiente pentru ca amîndoi să descopere prăpastia care-i desparte. Cum ea, la fel ca şi celelalte femei nu se poate stăpîni să nu vorbească despre ce i s-a întîmplat, Gerd se arată scîrbit: „Aţi devenit neruşinate ca nişte căţele, toate care sunteţi în casa asta./…/ E îngrozitor să fim obligaţi să avem de-aface cu voi. V-aţi pierdut orice simţ de reguli şi de bunăcuviinţă”. Cu plecarea definitivă a lui Gerd jurnalul se încheie: „Poate ne vom regăsi într-o zi”, sunt ultimele cuvinte ale autoarei.

Dacă jurnalul acesta ar fi mimat o exemplaritate ipocrită şi ar fi plonjat în imprecaţii antiruseşti, probabil că documentul ar fi fost mai puţin impresionant. Diarista din Berlin urmărea însă cu totul alte ţinte. Ea nu voia, scriindu-şi jurnalul nici să se disculpe, nici să acuze. Voia pur şi simplu să supravieţuiască şi scrierea jurnalului era singura terapie care-i stătea la dispoziţie şi singura, de asemenea, care-i îngăduia să-şi înfrunte mai departe destinul. E de presupus că destinul acesta nu a fost blînd nici după ce ea şi-a încheiat însemnările pe data de 22 iunie 1945.

Acest articol a fost publicat în Antologie, Lecturi, eseuri şi etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *