La 1 octombrie 2017, un trăgător aflat la etajul 32 al unui hotel de la Las Vegas a tras cu arme automate asupra mulţimii care participa la un festival de muzică country.
Bilanţul celor 9 minute de foc automat a fost tragic: 59 de morţi şi şi peste 500 de răniţi. Trăgătorul s-a sinucis şi nu se cunosc motivele care l-au împins la această faptă abominabilă. Era un om bogat, discret,, fără anteccedente criminale şi fără probleme familiale. Revendicarea masacrului de către Statul Islamic nu s-a dovedit credibilă
Stephen Craig Paddok, pensionar, 64 de ani, nu avea nimic din caracterul unui posibil criminal. Cei care l-au cunoscut cât de cât, şi în primul rând vecinii, menţionează că nu era un ins amabil, că se purta destul de grosolan cu partenera lui, de orihine asiatică, dar că nu s-a făcut vinovat de niciun act de violenţă majoră sau de vreo altă manifestare antisocială gravă. Era un milionar morocănos care iubea, în limite rezonabile, jocurile de noroc. Era un frecventator obişnuit al cazinourilor din Las Vegas, îşi descoperise după ieşirea la pensie talent pentru jocurile de cărţi şi el însuşi se califica drept jucător de poker profesional.
Partenera lui de viaţă a risipit repede supoziţiile de complicitate care ar fi putut să-i otrăvească viaţa. S-a prezentat imediat la Los Angeles pentru interogatoriu şi a afirmat că Stephen Craig Paddok s-a purtat în cele din urmă mai mult decât ireproşabil cu ea. I-a cumpărat bilet de avion pentru Filipine unde se afla familia ei şi i-a transferat acolo o sumă considerabilă (100 de mii de dolari) pentru ca ea şi ai ei să-şi poată construi o casă. Marilou Danley nu ştia nimic de vreun plan criminal al lui Stephen Craig Paddok şi interpretase generozitatea lui finală ca un fel elegant de a se despărţi definitiv de ea.
Zonele de umbră din jurul personalităţii lui Stephen Craig Paddok nu sunt în măsură să explice ce l-a determinat de la o zi la alta să devină un mare criminal. E adevărat ca tatăl lui, Patrick Paddock, a avut probleme cu justiţia ca jefuitor de bănci, dar el n-a exercitat nicio influenţă negativă asupra lui şi a celorlalţi trei fraţi fiindcă nu a fost prezent în viaţa lor. Mama le-a spus că tatăl a decedat deşi el era în închisoare. A evadat în 1968 şi şi-a construit cu succes, în ciuda eforturilor FBI-ului de a-i da de urmă, o identitate falsă şi n-a avut legături consistente cu familia lui.
Stephen Craig Paddock şi-a câştigat averea de multimilionar în calitate de expert-contabil şi prin investiţii rentabile în sectorul imobiliar. Nimic, aşadar, din profilul unui ins frustrat, ratat, certat cu societatea şi dornic de vreo ipotetică răzbunare. Misterul s-a adâncit după declaraţia fratelui lui, Eric, precum că Stephen Craig Paddok nu avea nicio pasiune pentru armele de foc. Or în apartamentul de la hotelul din care a tras, poliţia a descoperit 23 de arme iar acasă, alte 19, plus o cantitate considerabilă de muniţii. Aşadar, un adevărat arsenal, surprinzător la un om care nu iubea armele de foc.
Stephen Craig Paddok avea totuşi un permis de vânătoare şi o licenţă de pilot de avion. Iar faptul că la închirierea camerei de hotel, cu două zile înainte de concert, adusese cu sine zece valize pline cu arme dovedea clar că actul său criminal fusese minuţios premeditat. Nu era rezultatul unui impuls subit şi necontrolabil de violenţă. Şi atunci? Unde poate fi găsită motivaţia unei asemenea crime comise de un ins după toate datele, structural paşnic şi fără nici o afiliaţie politică ori religioasă care ne-ar putea trimite cu gândul la vreo formă de extremism?
Este posibil ca explicaţiile pe care le caută poliţia, familiile victimelor şi opinia publică să se afle în structura identităţii afective a lui Stephen Craig Paddok. Partea luminoasă a biografiei lui şi, acum, şi cea impenetrabilă de criminal au un umitor comun. Fostul expert-contabil, devenit milionar şi jucător de poker profesional era funciar un jucător. Un jucător compulsiv nu doar în cazinouri sau în faţă ordinatorului, ci şi în afara lor, în viaţa aşa zis serioasă, unde obsesia lui beneficia de alibiul unui scop profesional. Căci activitatea de investitor are un fundal ludic. Investitorul se poziţionează faţă de domeniul pe care-l alege ca un participant la un imens joc de societate. Atât doar că jocul acesta are consecinţe cât se poate de reale şi de tangibile şi angajează responsabilităţi individuale şi colective. Stephen Craig Paddock a fost câştigător.
Pentru un împătimit de jocuri, fiecare joc presupune o depăşire a limitelor personale. E excitant. În orice joc există riscuri care trebuie calculate, reguli şi strategii care trebuie respectate, intuiţii şi abilităţi care se câştigă pe măsură ce jocul evoluează. Şi calitatea de învingător îi dă jucătorului o altă dimensiune a preţuirii de sine, o mândrie, o senzaţie de superioritate faţă de pierzători şi faţă de ceilalţi care n-au avut curajul să intre în competiţie.
Acestea sunt componente ludice frecvente şi benefice în copilărie dar care, dincolo de anumite limite, devin dăunătoare la vârsta adultă când pot contribui la izolare şi la pierderea contactului cu realitatea.
Este poate ce s-a întâmplat cu Stephen Craig Paddok. Nu este exclus ca dincolo de inteligenţa lui reală şi practică, pe plan emoţional, el să fi fost un întârziat, rămas la o vârstă imatură. O asemenea întârziere care se manifestă prin persistenţa unor caractere juvenile la o vârstă tardivă poartă numele în biologie de neotenie şi ea face parte din datele fundamentale care descriu evoluţia unui individ de la naştere, până la vârsta adultă.
Stephen Craig Paddok şi-a expediat partenera de viaţă departe de el pentru că ştia că ea nu are dorinţa de a participa la jocul acesta care probabil îl obseda – să tragă într-un grup de ţinte vii în mişcare dezordonată şi să doboare cît mai multe în cât mai puţin timp. Marilou era prea ”bătrână” nu putea fi un coechipier. Psihopatia lui Paddock – căci de o psihopatie clară este vorba – consta în această confuzie a realităţii cu ficţiunea. Nu avea niciun un fel de sentimente negative faţă de victimele sale pe care nici nu le percepea ca pe nişte fiinţe umane care suferă, sângerează şi se zvârcolesc de durere. Erau doar nişte ”ţinte” Îi lipsea total empatia. Nu asta este oare şi explicaţia că a ales un apartament de la etajul 32? Nu cumva a realizat că dacă era mai aproape de ”ţinte”, ele şi-ar fi pierdut caracterul abstract sau virtual – precum omuleţii din jocurile de la ordinator – şi atunci n-ar mai fi putut trage în ele? În nota scrisă care-i aparţinea şi pe care poliţia a găsit-o după moartea lui erau doar calcule cum să poată doborî mai multe persoane. Numai amănunte tehnice. Monstruozitea psihopatiei lui Stephen Craig Paddock constă în faptul că el era conştient de dezumanizarea proprie, dar nu o putea controla. S-a sinucis în clipa când şi-a dat seama că va fi executat sau, şi mai rău, capturat de poliţie. Împotriva căreia de fapt nu a tras niciun glonte deşi avea şi arme şi muniţii suficiente pentru o opoziţie disperată dar viguroasă. Să fi înţeles oare în ultima clipă crima îngrozitoare pe care a comis-o? Sau şi-a petrecut ultimele nouă minute din viaţă într-o frenezie dementă de jucător care riscă totul – averea, onoarea, familia, viaţa – pe o singură carte? Necâştigătoare fiindcă poliţia l-a împiedicat să termine partida. Adică să doboare toate ţintele.
Nu vom şti niciodată exact cum au stat lucrurile în mintea lui Stephe Craig Paddock, dar e teribil gândul că în jurul nostru pot exista asemenea inşi care, deconectaţi cu voie sau fără voie de realitate, se transformă în simpli roboţi ucigaşi.