(In: Contemporanul, nr. 03, martie 2018, p. 36)
Jean d’Ormesson în Guide des égarés ne propune să ne resemnăm cu certitudinea că eternitatea nu există. Totul e sortit să dispară cândva, inclusiv universul despre care se ştie, de la începutul seolului trecut, că a avut un început, că o să aibă un sfârşit şi că, deci, ”o să treacă aidoma oamenilor.”
Cum mintea nu poate imagina nici starea primordială, nici starea finală, de absenţă a materiei, a timpului şi a spaţiului, se naşte o nelinişte fundamentală fiindcă totul e pus sub semnul întrebării. Şi, înainte de toate, sensul vieţii. Căci gândirea l-a legat dintotdeauna de ceva care este mai presus de condiţia efemeră a omului fie în viaţa terestră, prin creaţie, fie dincolo de ea, prin integrarea după moarte într-o ordine divină eternă. Dar dacă Dumnezeu – numele accestei ordini divine din Biblie, mereu enigmatic şi inaccesibil – nu există sau nici el, odată cu universul, nu este etern, atunci,”nu este imposibil ca lumea să fie absurdă, ca atât binele cât şi răul, atâtea suferinţe, atâtea fericiri, atâta frumuseţe şi iubire să cadă pentru totdeauna în neant şi ca viaţa care ne este atît de dragă să nu aibă nici cel mai neînsemnat sens”.
În contextul unei asemenea reflecţii pesimiste şi în cadrul acesta, foarte larg fiindcă îmbrăţişează totul, dar şi foarte constrângător fiindcă ne încorsetează mintea prin întrebări insolubile – cum ar fi, de exemplu, ce a fost înainte de apariţia universului şi ce va fi după dispariţia lui, – este interesant că o parte a ştiinţei, şi nu cea mai neînsemnată, dând la o parte reflecţiile filosofilor şi teologilor, se concentrează asupra posibilităţilor concrete ca omul să devină fiziceşte nemuritor.
Yuval Noah Harari, în cartea sa Homo Deus (Albin Michel, 2017) imaginând ”o scurtă istorie a viitorului” consacră un capitol luptei din vremea noastră şi din viitorul apropiat nu doar contra flagelelor tradiţionale – foametea, epidemiile şi războiul – care mii de ani au fost vameşii neîndurători ai vieţilor omeneşti, ci şi pentru anularea pur şi simplu a morţii. Reflecţiile lui debutează cu un sofism ironic: ”Declaraţia universală a Drepturilor omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial – care seamănă, fără îndoială, mai curând cu o constituţie mondială – declară categoric că dreptul la viaţă este valoarea supremă a umanităţii. Şi atunci, pentru că moartea violează cu claritate acest drept, ea, moartea constuie o crimă contra umanităţii. Trebuie să ducem un război total contra ei”
Războiul acesta va putea fi câştigat, potrivit unor savanţi, în jurul anilor 2200. Iată o nebunie frumoasă a viitorului dar şi ambiguă fiindcă, dacă am presupune că e un război ce poate fi câştigat – nu ştim dacă fructul victoriei nu va fi otrăvit.
E foarte posibil să fie mult mai otrăvit decât ne putem imagina astăzi.
În zilele noastre, cel puţin în societăţile laicizate, moartea a încetat să mai fie, pentru majoritatea populaţiei, un eveniment sau o experienţă sacre, o intrare într-un univers divin. Ea ar fi doar o oprire a motorului vital, datorată unor probleme tehnice: ”Inima încetează să mai pompeze sângele. Depuneri de grăsime blochează artera principală. Celule canceroase se răspândesc în ficat. Germenii patogeni se înmulţesc în plămâni. Şi cine este responsabil pentru aceste probleme tehnice ? Alte probleme tehnice…”
Pusă astfel problema, pare cu totul logic ca diferite ramuri ale ştiinţei (genetica, medicina regenereativă, nanotehnologia, biotehnologia, etc.), unindu-şi eforturile, să repare sau să prevină orice defecţiune tehnică, înainte ca aceasta să devină letală. Cum deja a început să se procedeze când se implantează stimulatoare cardiace, când se înlocuiesc unele articulaţii distruse cu proteze metalice, când se recreează organe sfărâmate (de exemplu, genunchiul) cu ajutorul unor celule regenerative aparţinând propriului organism, când se grefează alte organe în locul celor extirpate care nu mai funcţionează etc. Multiplicate, dezvoltate, rafinate, asemenea proceduri – şi altele încă mult mai complicate despre care încă nu ştim nimic- ar facilita lupta contra morţii până la anularea ei, obţinându-se deci tehnic imortalitatea. Adică, rezultatul dorit şi sperat, mai ales în lumea selectă şi restrânsă a noilor guru din era Bill Gates. Google are din 2013 o filială Calico (California Life Company) a cărei misiune este tocmai ”să distrugă moartea”. Se investesc anual în această misiune sute de milioane de dolari. Unul dintre liderii Calico ar fi declarat: ”De mă întrebaţi astăzi dacă este posibil să trăim până la cinci sute de ani, răspunsul meu este da”.
Optimismul pare uneori delirant. Doi dintre corifeii cursei pentru nemurire, polimatul Ray Kurzweil şi gerontologul Aubrey de Grey susţin că încă din 2050, cine va avea destui bani şi o sănătate stabilă va putea deveni nemuritor cu condiţia să se interneze din zece în zece ani în clinici speciale şi să facă tratamente sofisticate de regenerare pentru fiecare grup de organe. Între timp, fireşte va trebui să ia medicamente de întreţinere. ”Şi dacă Kurzweil şi de Grey au dreptate, scrie amuzat Noah Harari, poate că există deja nemuritori care merg alături de dumneavoatră pe stradă – cel puţin dacă vă plimbaţi pe Wall Street sau pe Fifth Avenue.”
Chiar dacă mânuim ideile acestea inginereşti despre imortalitate cu prudenţă, tot riscăm să ne contaminăm. Fie cu iluzii pentru descendenţii noştri, mai devreme sau mai târziu contrazise de noi date ştiinţifice şi medicale, fie cu o atitudine corozivă de respingere a ceea ce ne poate părea un amalgam de elucubraţii. Ne-am priva în acest caz de o analiză critică a consecinţelor etice, axiologice, politice etc ale ipoteticei imortalităţi şi de un răspuns luminat la întrebarea dacă nemurirea concretă ar fi un scop nu doar tangibil dar şi binefăcător pentru omenire.
Noah Harari face o astfel de analiză jumătate în glumă, jumătate cu seriozite pornind de la o posibilitate mult mai puţin ambiţioasă, dar totuşi foarte atrăgătoare : dublarea speranţei actuale de viaţă care ar putea atinge 150 de ani. Deja, remarcă el, totul ar suferi schimbări fundamentale: relaţiile familiale soţ-soţie şi părinţi-copii, situaţia profesională unde cariera mult prelungită, dincolo de o sută de ani, ar implica exigenţe de autoperfecţionare şi pentru cei de nouăzeci de ani, domeniul politicii unde liderii s-ar eterniza, aşa-zicând, în poziţii-cheie de conducere: ”Aţi fi mulţumit să-l aveţi la putere pe Putin încă nouăzeci de ani?”
Cu atât mai importante şi mai greu de imaginat pentru noi cei de astăzi ar fi consecinţele etice, sociale şi politice ale nemuririi. Căci deşi proiectul lui Google este, după opinia majorităţii savanţilor şi cercetătorilor, irealizabil pentru generaţiile actuale, totuşi într-un viitor ceva mai îndepărtat, el nu poate fi cu totul ignorat.
Jean-Claude Guillebaud, în cartea sa Le principe de l’humanité, reflecta încă din 2001 asupra pericolelor care ameninţă condiţia umană în condiţiile unui progres din ce în ce mai accelerat – care ia alura unor adevărate revoluţii – în economie, informatică şi genetică. E posibil ca efectele lor combinate şi multiplicate prin sinergie să facă abordabil, cu aparente şanse de succes, proiectul lui Google care nu exista încă la vremea apariţiei cărţii lui Jean-Claude Guillebaud. Dar eseistul sesiza că o tratare a corpului uman ca un ansamblu de organe autonome, ca o maşină sau ca un depozit de gene conduce la o viziune antiumană. ” Suntem, scrie sociobiologul Richard Dawkins, citat de Jean-Claude Guillebaud, – maşini de supravieţuire, roboţi programaţi orbeşte pentru a prezerva moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene”.
Putem glosa la infinit cu încredere, cu maliţie sau cu scepticism despre cum va arăta insul nemuritor din viitorul îndepărtat, dacă va exista, dar este foarte probabil ca liniile actuale de organizare a raporturilor sociale să nu mai fie nici măcar vizibile. Cum nu ne sunt vizibile astăzi cele care reglementau cotidian viaţa omului preistoric.Şi pare de asemenea tot foarte probabil, cum observă din nou Noah Harari, ca anxietatea omului de azi, produsă de apropierea morţii, să fie înlocuită cu o anxietate şi mai teribilă şi mai paralizantă şi de fiecare clipă: aceea de a-şi pierde eternitatea în orice moment, la cel mai mic incident neprevăzut. Ştiind că oricum suntem fiinţe muritoare, astfel de incidente nu ne torturează imaginaţia şi ne îngăduim să fim temerari, să străbatem munţii, pustiurile, să înotăm ori să călătorim instalaţi comod în avioane sau în compartimente de tren. Un ins care ştie că va muri doar accidental va fi speriat şi de cele mai mărunte ori banale acţiuni care, teoretic, i-ar putea pune viaţa în primejdie: de urcarea unesi scări, de conducerea unui automobil, de participarea la o activitate sportivă intensă, de folosirea unui ascensor etc.
Pe de altă parte, nemurirea fizică n-ar putea fi la îndemâna tuturor. Şi nici nu s-ar dori asta fiindcă s-ar stabili imediat că nu oricine merită să fie veşnic. Un ins dotat în limitele statisticii n-ar avea acces decât la o viaţă efemeră, redusă la durata obţinută prin îngrijiri medicale de bază – precum cele pe care le cunoaştem astăzi. În schimb, un ins supradotat, genial sau presupus ca atare, – un om de ştiinţă, un artist, un inventator etc. ori pur şi simplu un ins cu mari resurse financiare – ar avea dreptul la o asistenţă medicală extrem de sofisticată care i-ar spori viaţa cu sute de ani fiindcă, nu-i aşa? contribuţia, lui la progresul social e mult mai consistentă şi e de dorit ca ea să nu se întrerupă.
Putem observa, dincolo de cartea lui Yuval Noah Harari, că primii germeni ai unei asemenea schimbări de atitudine se manifestă deja în plan economic când ni se pare normal şi logic ca oamenii bogaţi – dotaţi sau nu cu calităţi intelectuale ieşite din comun – să aibă acces la servicii medicale mult mai complexe şi mai eficace decât cele rezervate oamenilor cu resurse modeste. Chiar dacă, unii dintre ei, pot fi supradotaţi.
Şi dacă în viitor ingineria genetică va progresa suficient de mult, evident că s-ar ajunge şi la o programare înainte de naştere pentru înlăturarea unor maladii ereditare dar şi pentru privilegierea unor embrioni umani cu o ereditate performantă. Destinul noului născut va fi fixat în linii generale din faza intra-uterină. Pe o altă cale ar reînvia practiile eugenice antice ori, s-ar reveni la predestinarea augustiniană, la un fel de graţie acordată pre-natal doar unei minorităţi. Atât doar, că această graţie n-ar avea o sursă divină ci pur materialistă.
Şi nu s-ar preconiza oare o raţionalizare a vieţii printr-un totalitarism ingineresc? Ne putem imagina un scenariu în care cuplurile care ar dori să aibă copii ar trebui ”să se califice” pentru responsabilitea de a da cetăţeni cu o viaţă multiseculară. Ele ar urma să se supună unei diagnosticări genetice care să conchidă dacă dispun de un material genetic pozitiv, apropriat unor descendenţi ”normali”. Normali conform criteriilor acelor timpuri viitoare. Jean-Claude Guilbaud atrăgea atenţia că, aşa cum o înţeleg unii geneticieni, ”normalitatea” este un concept totalitar. ”În realitate, dacă nu suntem de acord cu teoriile rasiste sau inegalitariste trebuie să convenim că termenul normă nu are nicio semnificaţie ştiinţifică. El se raportează la starea specifică a unei culturi, la influenţa unei ideologii.” Şi nu cumva tot ingineria genetică va deveni capabilă să producă indivizi susceptibili să aibe o anumită carieră socio-profesională şi nu alta? În cazul acesta, ar apărea politici de reglementare, de evaluare şi proiectare a nevoilor sociale. Ar fi un pas uriaş pe calea robotizării şi deci, corelativ, pe panta regresivă a dezumanizării.
O instituţie oficială, o autoritate guvernamentală ar trebui să decidă în privinţa eficacităţii şi randamentului ingineriei genetice pecum şi şi a obiectivelor ce trebuie atinse. Am intra astfel în era unui totalitarism politico- biologic mult mai apăsător decât totalitarismele pe care le-a cunoscut istoria până acum. El şi-ar propune să schimbe tipul uman nu prin manipulare propagandistică, reversibilă când regimul se prăbuşeşte, ci prin manipulare genetică ireversibilă.
Nemurirea fizică, dacă s-ar ajunge să fie realizată, ar deveni o adevărată cutie a Pandorei. Ar încăpea în ea mult mai multe pericole sociale decât cele enumerate până aici.
E de presupus că generaţiile viitoare vor şti să umble cu ea. spre a preveni dezastrele posibile ale speciei noastre. Noi nu putem face altceva decât să ne întoarcem la cuvintele nonagenarului de curând plecat dintre noi, Jean d’Ormesson şi, eventual, să sperăm odată cu el: ”Nu cunoaştem niciodată urmările hotărârilor noastre. Nimic nu eşuează aşa cum eşuează succesul. Şi ceea ce ne sperie sfârşeşte uneori prin a ne fi de folos . Oamenii fac istoria. spunea Raymond Aron, dar ei nu ştiu istoria pe care o fac.”