Emigrarea este un subiect pentru care consensul este imposibil de realizat. Variabilele în discuţie, dacă ne dăm silinţa să-l analizăm mai îndeaproape, sunt atât de numeroase şi au ramificaţii atât de personale încât generalizările sunt repede contrazise de fapte particulare – suficient de pertinente şi de recurente ca să dea statistica peste cap.
Fireşte, însă, există fenomene generale care devin sursa altor fenomene generale şi în privinţa acestora se pot trage unele concluzii globale. Într-un articol din magazinul Pagini româneşti, Gianina Corondan deplânge plecarea masivă a românilor din ţară şi identifică o cauză generală a „exodului”; „Lipsa sensului, strâmbătatea din ţară” . Obligaţi zi de zi să se confrunte cu nonsenuri, abuzuri, incompetenţe, lipsă de onestitate etc. românii, şi mai ales aceia dintre ei care se ilustrează prin frumoase calităţi profesionale şi omeneşti, simt un impuls, care poate deveni irepresibil, să-şi părăsească ţara.
E mai puţin evident însă că emigrarea, (”exodul”) se face ”cu sprâncenele încordate, cu oful greu în inimă, cu maxilarul încordat, cu vorbe neortodoxe gata să ţâşnească printre dinţi.” Dimpotrivă, mai ales după 1990, şi pe măsură ce ne apropiem de vremea noastră, emigrarea este o soluţie de viaţă care, după toate probabilităţile, nu se mai adoptă cu încrâncenare. Emigranţii ultimelor decenii, tocmai fiindcă în marea lor majoritate sunt cum spune autoarea articolului ”frumoşi şi harnici”, ajung aici cu proiecte, cu speranţe, cu încredere şi cu o psihologie de învingători. Emigrarea lor este de multe ori încununarea unui plan, urmărit, mai mult sau mai puţin ordonat dar consecvent, ani de zile. Şi poate n-ar fi prezumţios, chiar dacă suntem limitaţi la spaţiul unui articol, să examinăm succint de la mare înălţime unele clişee despre emigranţi, bine fixate şi care riscă să ne denatureze percepţiile.
Emigrantul o ia în ţara unde se stabileşte de la zero
Luatul de la zero este o metaforă dramatică a experienţei de emigrare dar care a devenit în zilele noastre tot mai mult o ficţiune. Sau o realitate valabilă doar pentru o minoritate dintre emigranţii români. Competenţele în noile tehnologii de comunicare şi de gestionare a informaţiei pe care le au noii sosiţi, valorile democratice în care mai ales tinerii au fost educaţi, cunoaşterea limbilor străine, cultura economică, debarasarea de timorarea şi de poncifele paralizante pentru emigranţii de altădată, toate acestea şi altele încă alcătuiesc o avere vizibilă şi invizibilă nepreţuită care reduce considerabil stresul inerent al schimbării identitare. ”Pâinea amară a străinătăţii” nu mai e de mult amară şi de fapt nu era pentru toată lumea nici în secolul al XIX-lea când Vasile Alecsandri, în scrisorile sale către Ion Ghica, îi ironiza copios pe emigranţii care-şi făceau din ea un capital politic rentabil.CITEŞTE ŞI: Pornind de la Robinson Crusoe
Experienţa emigrării este o experienţă a dezrădăcinării
Poate că ar trebui să demitificăm credinţa aceasta, devenită unul dintre locurile comune cele mai invocate în discuţiile despre emigrare. Căci, în esenţă, emigrarea, dincolo de orice considerent ideologic ori naţionalist, este, simplu spus, experienţa unei schimbări identitare. O schimbare radicală, desigur, dar pe care cândva, în trecutul lor mai apropiat sau mai îndepărtat – uneori chiar foarte îndepărtat – toate popoarele au cunoscut-o, fie ca furnizoare de emigranţi, fie ca societăţi primitoare de imigranţi. Căci omul este prin natura sa nomad. Englezii, francezii, grecii, italienii, spaniolii, portughezii, chinezii, maghrebinii etc. au cunoscut cu toţii dinamica aceasta, a iradierii masive în exterior pe care o trăieşte astăzi poporul român. Şi n-au dispărut ca popoare şi nici ca societăţi culturale şi focare de civilizaţie.
Dar pentru a reflecta raţional la ce urmează să trăieşti dacă emigrezi nu trebuie neapărat să aştepţi să-ţi părăseşti ţara. Există schimbare identitară, punctată de evoluţii asemănătoare cu acelea prin care trece un emigrant, deşi la un nivel redus proporţional, şi când schimbi o zonă a ţării cu alta (Moldova cu Transilsvania, de exemplu) şi când te muţi dintr-un oraş în altul şi când schimbi întreprinderea sau firma la care lucrezi şi când prin căsătorie, treci din familia ta natală, în alta. În toate cazurile, eşti ultimul sosit într-un grup social cu reguli de funcţionare fixate dinainte, fără contribuţia ta, pe care trebuie să le înveţi şi să le aplici, cu coduri sociale pe care trebuie să ţi le însuşeşti, cu un sistem de drepturi şi îndatoriri pe care trebuie să le respecţi, cu ierarhii, formale şi informale, pe care trebuie să le accepţi. În toate cazurile de schimbare a unui mediu social cu altul, indiferent cât de restrâns sau de vast, există un proces de integrare (înrădăcinare) care poate fi de la caz la caz uşor sau dificil, reuşit ori eşuat. Fără nimic poetic ori filozofic. Doar pragmatic. Trecutul devine fie o sursă de regrete, de nostalgie – mai ales dacă integrarea este anevoioasă ori eşuează, – fie un catalog de amintiri, unele plăcute altele neplăcute, care se deschide rar.
Emigrantul este ros de dor pentru patria natală, chiar dacă nu se mai întoarce în ea!
Există tendinţa, când se vorbeşte despre emigranţi, de a confunda dorul după o istorie personală irecuperabilă, cu dorul de ţară. Da, e drept, toată viaţa şi oriunde ai trăi, iubeşti parcul cu aleile pline de frunze veştede în care te plimbai toamna în adolescenţă, curtea în care ai copilărit, strada gării umbrită de tei bătrâni din oraşul natal, casa bunicilor, clădirea veche şi obosită a şcolii etc. etc. Dar locurile natale nu înseamnă toată România. Dacă te-ai născut la Iaşi ţi-e dor de Iaşi şi de tot ce-ai cunoscut şi ai iubit în afara Iaşiului. Şi tot aşa dacă te-ai născut la Cluj, la Bucureşti, la Timişoara, la Tecuci sau în satul Prundu din Bărăgan. Dar fiind trăitor în Franţa, în Spania sau în Canada nu ţi-e dor şi de Gura Honţ, de Caracal de Vaslui sau de satul Potigrafu de lângă Ploieşti, toate, locuri unde n-ai călcat niciodată şi care nu-şi au locul printre amintirile tale. Şi ele sunt România, dar nu sunt România ta.