Liviu Antonesei, Atunci cînd privirea…

Liviu Antonesei face parte din categoria numeroasă a scriitorilor cu o identitate profesională multiplă. Dar dincolo de trecerea sa viforoasă prin politică, unde a avut o vreme responsabilităţi însemnate, dincolo de cariera sa de psiholog terapeut şi profesor universitar, trebuie remarcat faptul că activitatea sa extrem de bogată, în proteicul domeniu al culturii, are faţete rareori întrunite într-o singură persoană. El a fost de-alungul a peste 40 de ani de activitate autor de lucrări ştiinţifice, eseist, editor, director de reviste, animator cultural, om de televiziune, prozator şi, dincolo de toate acestea şi, poate, mai presus de orice, poet. Nu ne putem plasa într-o poziţie confortabilă pentru a intra cum se cuvine în poemele sale dacă facem abstracţie de această polivalenţă structurală care-i hrăneşte din adîncuri poezia aidoma unei ape freatice.

Liviu Antonesei, ca poet al timpului său de la sfîrşitul secolului trecut ţşi începutul secolului nostru, este, iniţial, departe de poezia canonică a literaturii române din perioada interbelică. Dar ecouri din această poezie pot fi depistate în lirica înaintaşilor săi imediaţi, şaizeciştii, care ieşiseră cu un aplomb juvenil şi salutar din negura proletcultistă. Reluînd o tradiţie, care în anii aceia era percepută ca o epocă glorioasă a literaturii române, ei s-au emancipat însă şi au dezvoltat repede identiăţi literare originale, devenite ele înseşi norme pentru generaţiile viitoare de poeţi. Şi în pofida revizuirilor, contestărilor, distanţărilor de prestigiul imens al unor şaizecişti, influenţa lor a contribuit substanţiaal la construirea şi la menţinerea unei noi continuităţi , după cealaltă mai veche cu perioada interbelică, brutal întreruptă prin anii 50.

Ca poet, Liviu Antonesei a debutat editorial în 1989, la Cartea românească cu un volum de poeme pe care mai târziu l -a dezavuat, considerîndu-l nesemnificativ din cauză că fuseesse desfigurat şi înjumătăţit în procesul, extrem de lent, de revizuire şi pregătire pentru tipar – zece ani ! – desfăşurat sub furcile caudine ale cenzurii redacţionale.

Aşa se face că în privinţa poeziei lui ca, de altfel, şi a altora din generaţia acestui debut întârziat, optzeciştii, dacă vrem să descoperim spiritele înrudite ori congruente cu opera şi personalitatea sa, punctele posibile de referinţă nu mai sunt interbelicii Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Fundoianu, Voronca etc ci, mai curînd, predecesorii şi contemporanii lui mai vîrstnici, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Emil Brumaru care ocupaseră deja o mare parte a spaţiului literar, debarasat de autorii proletcultişti.

E în poezia lui Liviu Antonesei, în continuarea generaţiei şaizeciste, un militantism subtextual şi întrucîtva triumfător fiindcă se revenise în marea albie a literaturii adevărate şi contrastul cu ce fusese în urmă cu două-trei decenii era izbitor. Se reabilitase esteticul, îşi redobîndiseră locul normal subiectivitatea, cultivarea originalităţii, spiritul avantgardist, se restabilise, în mare măsură autonoma literaturii şi în redacţiile revistelor literare, mai ales a celor studenţeşti, era o atmosferă de început miraculos de lume, Dar normalitatea aceasta era relativă căci liniile roşii care limitau libertatea artistică de expresie existau totdeauna şi, chiar dacă nu atît de atît de groase şi de vizibile ca pe vremea defunctului ”realism socialist”, erau totuşi mereu obligatorii. Liviu Antonesei, ca şef de revistă, prin anii 80 s-a confruntat stresant cu ele. Şi liniile acestea roşii explică întîrzierea în redacţie a publicării primului volum. Ceea ce s-a întîmplat cu volumul de debut al lui Liviu Antonesei nu a fost un caz izolat în vremea aceea.

Pînă la apariţia volumului Semne galbene pe ecran negru, Liviu Antonesei a scris o poezie cînd vitalistă, cînd reflexivă într-un stil lipsit de fast imagistic dar cu solemnităţi retorice şi jubilaţii amoroase în care pot fi întîlnite tendinţe contrarii: îndrăzneli avantgardiste – principial, ostile sentimentalităţii siropoase şi calofiliei vetuste, dar uneori inutil zgomotoase şi superficiale – urmate, pe măsura înaintării poetului spre senectute, de tot mai pronunţate inflexiuni post-romantice şi post-clasiciste. Legătura cu tradiţia este din ce în ce mai puţin debitoare avatarelor teoretice ale poeticii contemporane şi, ca în cazul multor altor poeţi importanţi, autorul părăseşte potecile problematice şi iese la drumul mare, al poeziei majore din toate timpurile. Se clasicizează aşa cum şi şaizeciştii o făcuseră. Devin dominante nostalgiile, regretele şi anxietăţile convieţuind armonios cu o sensibilitate solară într-o arie sufletească irizată de echilibru şi seninătate. Poetul, călător neobosit prin mai multe ţări europene, cunoscător şi admirator împătimit al unot tărîmuri încărcate de istorie şi tradiţii antice se lasă astfel, de exemplu în poemele sale filosofice cretane, în voia unei celebrări euforice a tot ce înseamnă armonie, a luminii, a mării, a miturilor multimilenare, a stîncilor albe ”de var”, a cedrilor şi măslinilor ”de la ţărm”.

Regăsim bine ilustrată această formulă de sensibilitate compozită într-unul din ultimele lui volume, Semne galbene pe ecran negru (Junimea, 2020), un volum care este un punct major de referinţă şi, poate chiar, de răscruce în opera sa.

Poemul Cîntec împotriva morţii este o melopee în stil anaforic în care sensibilitatea este travestită într-un discurs fals jovial, axat, aparent, pe un fel de ”laudă a lucrurilor” călinesciană. Dar e vorba, de cu totul altceva, de o fragilitate care nu celebrează lucrurile ci se agaţă de ele ca de nişte balize intempofrale . Ritualul simplu al cafelei, atît de diferit totuşi de la un meridian la altul, este eliberator de rutină, aceasta fiind unul dintre chipurile morţii:

Sătul de marghilomane înromate,/de irish coffee, că whisky-ul pur, turnat alene/mai limpede mai suplu, curge-n vene/în Englitera ceţii, mult ploioasă/am dat în pub peste caffe latte,/în care torni scorţişoară după voie/şi obiceiul cela l- am adus acasă/şi e cu mine şapte ani plus şapte…//Cafea, coffee, café, kafa, eu beau kawaîn Stambul, în Londre, Buridava!//…//Cafea, coffee, café, kafa, eu beau kawaLa Paris, Cairo pînă-n Miroslava!//…//Cafea, coffee, café, kafa, eu beau kawa/fierbinte şi aromată, fie-i pe vecie slava !

Poemul acesta dă tonul volumului. Tot ce urmează este un bilanţ multiform al unei vieţi pline cu de toate şi poemele se ordonează, cu o doză de inedit de la unul la altul ca într-o succesiune de extrase dintr-un jurnal intim. Punctul generativ central este nostalgia Regăsim în discursul liric prieteni care nu mai sunt, iubiri care au ars, coşmare, mituri de familie, angoase, reflecţii despre fragilitatea vieţii ori despre despre poezie ca pavăză împotriva morţii, amintiri sumbre ori ulcerate de revoltă despre personaje dintr-o epocă revolută şi detestabilă, parabole sapienţiale.

O asemenea varietate de subiecte implică o varietate subsecventă de mijloace stilistice pe care poetul le stăpîneşte cu naturaleţe.

În Acum mulţi ani... unde este evocat un episod erotic, înainte de a intra în cîmpul metaforic, tonul primelor versuri este narativ şi detaşat, totul e spus clar, lent dar sugestia este deja prezentă ptin acumularea de elemente descriptive care, ele, produc o ambiguitate :

Acum mulţi ani, atît de mulţi ani, pe banca din gară,/o femeie de frumuseţe ciudată, – ochi căprui/cu irizaţii violet, poate reflexia ochelarilor/şi în ricoşeu acoperită cu o bluză galbenă/un fum înalt din ţigara subţire şi o ceaşcă/din care se simt aburii amărui ai cafelei/Pe care poate eu i-am oferit-o puţin mai devreme.

Urmează o scurtă stare de derută în care dorinţa se amestecă insidios cu nehotărîrea şi poate cu sfiala înainte ca totul să se decidă în favoarea dorinţei, brusc şi în adîncimi insondabile:

Impulsul meu animal e derutat, şovăie, ezită,/Apoi devine altceva, biologia se face alchimie.

Şi urmeză esenţialul, episodul de dragoste, devenit acum pentru poet un punct de reper, proiectat în vecinătăţi celeste şi retrăit imaginar cu o vitalitate tîrzie:

şi femeia îşi lasă umbra grea pe banca de lemn/Şi se înalţă înce, încet în văzdunhul cenuşiu şi umed -/şi îmi amintesc căderea ritmică a apei peste refugiu…/şi nu e o fantasmă, nu este, e doar o amintire clară,/o amintire atît de precisă încît se zgîlţîie/carnea pe oasele mele vechi de cînd lumea!/Iar fuiorul acela de fum, aromă, irizări violet/şi aburul cald al mîndrei locomotive Pacific/s- a înscris definitiv pe cer, lîngă Steaua Polară.

Într-un poem, Şi la ce bun… discursul liric este pe cît de expresiv, tot pe atît de amar. Poetul e vizitat de întrebarea cardinală, care niciodată nu a primit răspunsuri satisfăcătoare, despre sensul vieţii. Am fost aruncaţi prin naştere într-un univers magmă de lumini şi tenebre în care suntem failibili, prin alegeri greşite, şi muritori. Dumnezeu (El) nu ne iubeşte, se prea poate să rîdă /…/pe seama zbuciumului nesfîrşit, haotic, al creaturilor. Drumul vieţii se termină însă prea repede, prea grăbit şi imaginînd postumitatea, Liviu Antonesei găseşte inflexiuni danteşti:

vei ajunge/în negrele subpămînturi ca smoala, ca- ntr-o găoace/eternă, fără să ai vreun răspuns, la fel de golaş şi liber/ca şi atunci cînd tragerea la sorţi te-a azvîrlit aici…

Tot o amărăciune aspră transpare din poemul Pace mie ! Mic poem esenţial. Imaginea vieţii ca o geamandură supusă turbulenţei valurilor care o ridică pe creste de apă şi o cufundă sub ele este de inspiraţie romantică:

După cum se pare şi după cum simt/valul acesta nu se va stinge uşor,/prea mulţi curenţi din adîncurile negre,/prea puternice vînturi ce-i împing coama/o geamandură cu vîrf lung înlănţuită/bezmetic pe fundul lunecos al apelor,/ba deasupra spumelor, ba adînc sub val

Cînd se produce inexorabila desprindere din lanţul vieţii mişcarea este exclusiv ascensională şi înţelegem că pierzînd corporalitatea şi toate legăturile cu oamenii, spiritul revine la condiţia sa arhetipală, de abur rătăcitor peste o lume care pentru el, acum, pare doar o imensă şi goală întindere de ape :

şi un moment în care lanţul se rupe,/ultima libertate mă absoarbe ca un vortex,/ca un maelstrom cum îmi plăcea să spun,/voi ridica toate ambasadele, cu oamenii/aşa de grăbiţi să plece, cu vracii orbi,/cu îngerii şi cu demonii atît de precari –/despre cel fără chip am să tac,/plutind peste pustiul acesta lichid şi opac!

Există la Liviu Antonesei un sentiment de apartenenţă la o famile spirituală alcătuită din poeţi pe care-i iubeşte şi îi admiră. In Semne galbene...trei poeme splendide, pe care poetul le numeşte reverenţe sunt dedicate unor mari poeţi ruşi care au avut destine tumultuoase în perioada sovietică inter şi posbelică, Serghei Esenin, Ossip Mandelstam şi Boris Pasternak. Sunt aidoma unor epigrame antice care le individualizează cu acuitate personalitatea dîndu-le consistenţa unor personaje legendare :

Vitalul şi imprevizibilul Serghei:

şi- acolo, în taverna de fum întunecoasă,/era chiar însuşi el, era la sine acasă/versuri scria pe foi, pe şerveţele,/iar la nevoie foaie făcea şi din perdele/Şi cînd izbea căciula albă de tejghea,/în sticle, vodca se tot cutremura,/Serghei n-avea oprire, nici măsură,/poezia nu vine din mir ori din prescură.

Ossip, poetul persecutat care şi-a desăvîrşit opera în gulagul stalinist:

Eram tînăr cînd s- a scris că e bine că Ossip/nu a luat şi versurile cu el în lunga călătorie/spre singuratica stea, steaua Nordului –/le- a aşternut pe albele scoarţe ale mestecenilor/şi colegii în zeghe le- au întipărit pe scoarţa lor,/fără greş, de parcă ar fi avut de dus/mai departe Vedele, sau poate chiar Tora civilă,/şi Vede erau şi erau Tora, insule libere/în lumea aceea ferecată în grele lanţuri…

Şi cel de al trreilea, Boris, laureatul cu premiul Nobel, a cărui viaţă se leagă inextricabil cu marele său personaj Jivago:

Era un bărbat puternic şi foarte civilizat –/după multe decenii şi deja postum,/cînd a venit să ridice premiul, pe un fuior de fum,/şi-a cerut iertare gazdelor pentru întîrziere,/deşi nu era el de vină, era numai civilizat/şi asta nu este aşa, numai o grăbită părere…/Şi oamenii aceia de îndată au înţeles,/îl priveau îndelung şi-l vedeau pe Jivago,/căruia Boris îi scria pe loc şi-i recita poeziile,/nici nu mai ştiai care e unul sau altul –

Uneori nostalgia se exprimă în poeme cu inflexiuni baladeşti. Poetul, care este şi un bun prozator din stirpea lui Mateiu Caragiale, uneori, sau Jorge Luis Borge, alteori, aduce în Războiul celor două cuscre, titlu care parafrazează parodic celebrul ”război al celor două roze” o autoironie blîndă şi o tandreţe duioasă pentru bunicile maternă şi paternă care, la venirea lui pe lume, s-au disputat pe seama fragilităţii noului născut:

La naşterea mea, nu, nu s- a născut nici o stea,/dar nici n-a pierit vreun astru singuratic pe cer/ceea ce istoria casei păstrează din acel moment/singular şi cumva memorabil, din istorie/l- am aflat şi eu, este numai cearta bunicilor,/păstrată sub numele de sfada celor două cuscre./E voinicel, spusese Ruxandra, privind cu spaimă/spre cele vreo mie şi două sute de grame ale mele//…//Ce- o să sufere fata noastră, broasca asta/n- o să trăiască nici trei zile, izbucni Zenovia.

Le-am iubit pe-amîndouă va conchide poetul spre sfîrşitul poemului ca o conciliere tîrzie şi definitivă a acestei sfade de mult stinse.

O baladă, chiar aşa se cheamă, este poemul dedicat unui alt poet, asmerican de data asta, Lawrence Ferlinguetti. Moartea lui Ferlinguetti i-a apărut într-un teribil coşmar premoniţial. Totul este învăluit în logica onirică a unei sensibilităţi care trăieşte o teroare obscură într-o încăpere ciudată, suprarealistă, plină cu obiecte disparate şi tulburată de fiinţe stranii :

… şi deodată am intrat într- o cameră vastă plină de jucării,/de scaune pitice, de perne mari şi mici, de păpuşi mutilate –/erau trei cîini tolăniţi printre lucruri, în culorile lor/amestecate, lucioase, păreau şi ei tot jucării sau/salamandre întinse lenevoase la soarele amurgului…/deodată, s-au ridicat brusc în picioare, cu cel mare/în frunte, negru cu pete galbene, sau poate invers,//…//lătrau furioşi, cumva pe un ton grav şi isteric, asta auzeam/în timp ce- mi dădeam seama de unde vine pericolul…/Şi deodată…/şi deodată a intrat bătrîna femeie venită din multe vise,/încerca să liniştească fiarele, să mă salveze, dar dădea/cu bastonul negru, cu măciulie de argint, îi vedeam perfect/sclipirea, dădea cu bastonul într-un fel de dihanie din cîrpe/de lîngă uşă, tocmai în cealaltă parte a spaţioasei camere,/am vrut să urlu, dar strigătul a rămas mut în fundul gîtului…/şi am deschis ochii, în capul oaselor priveam în gol, golul…/Fusese semnul, fusese prevestirea, iar dimineaţa vestea/a sosit cu o precizie şi o răceală de sfîrşit de lume, eram pregătit/pentru asta, pentru vestea despre plecarea sa, despre bătaia/amplă şi lentă a aripilor sale neobosite, pe deasupra librăriei/din Frisco, peste cimitire risipite, peste agave albastre/în care dospesc molcom la soare fluvii de tequila…/Ce frumos s-a ridicat într- acolo unde deja erau fraţii/aşezaţi pe largi sofale cu toate ale tinereţii în preajmă!

Volumul se încheie cu un poem trist şi emoţionant, o sensibilă şi confidenţă a autorului despre drama care i-a dictat şi titlul volumului. Regăsim aici o congruenţă mişcătoare cu spiritul lui Jorge Luis Borges, care într-una din conferinţele sale mărturisea că pierderea vederii a însemnat pentru el nu doar o pierdere ci şi începutul unei perioade de mare efervescenţă spirituală. Era vremea cînd printre cei care-i citeau cărţile devenite inaccesibile se număra şi cărturarul Alberto Manguel, autorul unei frumoase, erudite şi pasionante istorii a lecturii :

Teancurile de cărţi se adună abia începute,/alese cu iluzia unor litere mai mari, ca şi cum/aş privi şirurile de oi negre de pe întinsa cîmpie/cu un binoclu pe care cineva mi- l smulge din mînă/sau poate lacomii lupi albi înghit oile negre…/Lumea acestui simţ poreclit esenţial se efasează,/devine tot mai opacă, stăpînită de umbre mişcate,/dar lumea mea toată e din ce în ce mai limpede,/străluceşte ca un bloc compact de cristal…/Cred că n- ar trebui să doresc asta altcuiva,/dar în noua mea generozitate, o doresc tuturor!/Nu, nu există vreun cîştig fără risipire…

Nu se poate şti şi nici bănui cum vor fi următoarele volume de poezii ale lui Liviu Antonesei. Să căutăm răspunsul într-unul din poemele lui din acest volum atît de sensibil şi de frumos, Adevărata istorie a veşniciei:

Atunci cînd privirea, precară cum se întîmplă acum să fie,/întîlneşte razant aripa unui şoim în năvalnic zbor,/e semn sigur că se vor mai întîlni o dată –/şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată,/pînă la sfîrşitul tuturor vremurilor.