Peste Ocean, scriitorii români trăitori acolo se manifestă activ, dar pentru ei publicarea în ţara de origine reprezintă un eveniment pe care nu şi-l refuză. Doi remarcabili eseişti au oferit recent câte o culegere de eseuri acestui public-ţintă pe care, din fericire, nu l-au uitat.
De 20 de ani Mircea Gheorghe se află în Canada, unde scrie însă şi în româneşte, de fapt mai ales în româneşte. În contact permanent şi foarte strâns cu mediul cultural din ţară, Mircea Gheorghe e o prezenţă obişnuită şi plăcută în revistele literare de la noi, ca şi în diferite antologii. Este un talentat autor de proză scurtă, are evident vocaţia naraţiunii şi o mare inventivitate. Volumul de acum - „Imprevizibilul triumf”, Editura Institutul European - este însă o culegere de articole pe teme diverse, dar referitoare mai ales la literatura românească a emigraţiei. Apar astfel autori ca Florin Oncescu, prozator român din Canada, Eugen Ionescu, dar şi Gelu Ionescu, precum şi alţii, locuind mai ales în Canada, mai puţin cunoscuţi în România. Alte eseuri se referă la emigranţi estici ai altor popoare: Milan Kundera de pildă. Când are ocazia, Mircea Gheorghe se referă şi la scriitori din ţară cu care are afinităţi, cum ar fi Livius Ciocârlie, Tudor Octavian sau Andrei Pleşu. Cartea lui Mircea Gheorghe este eterogenă, dar nu mai puţin agreabilă. Articolele care o compun sunt succinte, este de bănuit că autorul a fost limitat de necesităţile tipografice ale revistelor, primind, ca atâţia alţii, un număr fix de semne. Cum autorul este însă un promotor al clari-tăţii şi conciziei, el ajunge la ţintă în spaţiul propus. Ca şi Mircea Gheorghe, Emil Belu (născut în 1947 în Oltenia) a emigrat din România în 1990 şi a păstrat, după stabilirea la Montreal, Canada, un ochi lucid aţintit asupra ţării de origine. Inginer de formaţie, Emil Belu are o mare capacitate de analiză politică, sociologică şi culturală. Spre deosebire de Mircea Gheorghe, ataşat mai ales literaturii, Emil Belu comentează fenomene sociale şi culturale mai largi, mai generale. Îl ajută şi experienţa sa existenţială, dobândită în ţară, în diverse medii, apoi ca emigrant, diferite situaţii pilduitoare, pe care le relatează cu talent şi din care extrage morala, adesea paradoxală, în cartea sa „Vămile albastre”, apărută sub egida Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Emil Belu se declară „dilematic”, şi chiar este dilematic la propriu şi la figurat (colaborator al revistei omonime). Comentariile lui lasă deschisă posibilitatea unor alte interpretări, ba chiar le provoacă. Dincolo de sensuri şi tâlcuri expuse cu talent, Emil Belu fiind un moralist de vocaţie, desprindem şi farmecul scriiturii care face parte din fabulă. Astfel, excelent este eseul intitulat „Analfabetism”, despre emigranţi români analfabeţi la propriu, care se descurcau minunat, despre un mistificator de geniu care a antrenat ani de zile echipe de hochei în liga nord-americană, fiind, în particular şi în secret, neştiutor de carte. Întrebarea cu răspuns deschis este: oare în lumea de azi nu e mai comod şi mai profitabil să nu ştii carte? Fiecare text al lui Emil Belu arată calea unor completări posibile şi chiar a unor comentarii în divergenţă. Deşi, în sens editorial, este un debut, „Vămile albastre” este un volum al unui scriitor matur şi stăpân pe toate mijloacele sale.

/Horia Gârbea/