(http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2014-9.html#6, din ciclul Întîmplări vechi cu prieteni şi mai vechi)
Eram tineri amîndoi dar asta nu l-a împiedicat într-o zi pe bunul meu prieten din copilărie, Romeo, să se îmbolnăvească. Cine ştie din ce cauză, cine ştie de unde i s-a tras, dar de la o zi la alta nu a mai putut pune strop de alcool în gură. Chestia asta era tragică. Şi era tragică nu doar pentru el care se afla în centrul acţiunii, ci şi pentru noi ceilalţi care pierdeam focurile de artificii ale spiritului său stimulat de vin, de bere, de coniac sau de trascău – la oricare din ele, fiindcă în privinţa băuturii, el era democrat, nu făcea discriminare. Mintea lui devenea de o bogăţie extraordinară şi Romeo ajungea să mediteze cu profunzime la marile probleme ale omenirii care, ne treceau nouă, ălorlalţi, prin cap, fără să le putem rezolva: Precum: Ce este mai simplu, să fii cerc sau pătrat? Sau: Ce-o să fie cînd greutatea oamenilor o să fie mai mare decît greutatea pămîntului? Sau în sfîrşit: Dacă frumuseţea e trecătoare, de ce urîţenia nu este?
Aşadar Romeo s-a îmbolnăvit. Îşi pierduse pofta de mîncare, avea greţuri mai puternice decît o mamă în devenire, era tot timpul obosit, nu se putea da jos din pat fără să-l apuce ameţeala, şi orice picătură de alcool îI dădea dureri de cap insuportabile: lui care niciodată, chiar dacă bea pe nerăsuflate o jumătate de sticlă din ţuica ”ochii lui Dobrin” – după numele unui fotbalist din Piteşti celebru în tinereţea mea prin performanţele lui pe teren şi în cârciumă – nu i se întîmpla nimic altceva decît că devenea mai deştept.
S-a internat în spital. Nu l-am vizitat, nu i-am dus flori şi portocale, nu l-am încurajat şi deaceea cînd l-am întîlnit peste vreo lună m-am simţit atît de vinovat că aproape nu-mi venea să-i mai vorbesc.
Dar Romeo nu era supărat pe mine, nu-mi simţise lipsa şi asta m-a jignit puţin. Normal era să-mi poarte pică, nu să nu-i pese. Acum era pus pe confidenţe.
Am pus asta pe seama faptului că nu era afumat şi deci într-o stare anormală pentru el, dar nu, nu era asta, nu era trezia de vină.
– Sunt infirm, mi s-a plîns el. Bandiţii ăştia de doctori m-au făcut infirm. Au pretins că trebuie să-mi scoată splina dacă vreau să mai trăiesc şi gata, au şi făcut-o, mi-au scos-o. Mi-au spus să fiu prudent…
– Cît de prudent? m-am alarmat eu.
– N-am voie să stau mai mult de zece minute în cap. Şi nici să merg în mîini n-am voie.
A tăcut deprimat. Am simţit nevoia să-l ajut:
– Da, înţeleg, dar poate găsim o soluţie. Deobicei cît stai în cap? Şi de mers în mîini, cît mergi ?
– Eşti nebun?! De ce să stau în cap? N-am stat niciodată! Şi nici n-am mers în mîini.
– Şi atunci? Foarte bine dacă n-ai deprinderea asta, n-ai pierdut nimic.
– Cum nu? Dar dacă îmi vine cheful, uite-aşa s-o fac? Înainte puteam face ce vreau, acum, nu. S-a terminat. E trist să nu mai ai dreptul să alegi !
Şi prietenul meu Romeo oftă obidit. Apoi comandă un coniac mare.