Deschise poarta şi intră în curtea mare, aproape un parc, umbroasă, cu copaci seculari şi statui cenuşii. O alee pavatǎ ducea cǎtre o casǎ veche cu un etaj şi mansardǎ. Un om strîngea cu o greblǎ frunzele cǎzute în grǎmezi.
– Bunǎ ziua, am citit azi dimineaţǎ un anunţ în ziar…
– Doamna bǎtrână l-a dat, mergi matale pe acolo şi urcă la mansardă.
Uşa nu avea decît o singurǎ balama şi se sprijinea de pardosealǎ. O ridicǎ încet cu umǎrul, o împinse, apoi începu să urce scara murdară de lemn. Se oprea după fiecare treaptă cîteva secunde, ajunsese ceva mai devreme decât trebuia. La etaj, trecând pe lângǎ o uşǎ, vǎzu o perdea care tremura uşor. Cineva îl urmǎrea dinăuntru. Peste încǎ zece-douǎsprezece trepte, ultima uşǎ, de la mansardǎ.
Fusese cîndva vopsitǎ în alb, acum vopseaua cenuşie era crǎpatǎ. Citi plǎcuţa emailată, apǎsǎ pe butonul soneriei.
Începea sǎ se întunece. Statuile îşi pierdeau contururile în amurg. Omul cu grebla îşi terminase treaba şi-l auzea tropăind sub scarǎ.
Nu rǎspundea nimeni. Ţîrîitul soneriei se auzise îndepǎrtat, ca într-o peşterǎ. Întinse din nou mîna spre sonerie ezitînd. Reflectǎ dacǎ n-ar fi mai bine sǎ plece şi sǎ se întoarcǎ mai tîrziu.
Dar atunci se deschise uşa şi în prag apǎru o bǎtrînǎ care se uita la el bǎnuitoare.
– Am citit un anunţ azi-dimineaţă…
– Cabrioleta… da. Am vândut-o domnule. Şi deschise uşa mai tare.
Camera din spatele ei era luminatǎ slab de o veiozǎ. Bǎtrîna avea pǎrul galben şi buzele rujate.
– Am vîndut-o, repetǎ ea prietenoasǎ, poftim înǎuntru.
– Dac-aţi vîndut-o…
-Am vîndut-o, da, da’ dumneata pofteşte înǎuntru .
Pǎrea supǎratǎ:
– Nu mai sta pe scarǎ. Şi nu mǎ face sǎ vorbesc prea tare cǎ mǎ aude cutra de soru-mea. Nu vreau sǎ mǎ audǎ…
Intră nemulţumit.
– Ne aude soru-mea, zise iar bǎtrâna închizând uşa. Mereu trage cu urechea. Ia-ţi un scaun.
Era un singur scaun în odaie, într-un colţ intunecos, lîngǎ o bibliotecǎ micuţǎ şi prǎfuitǎ. Îl luǎ şi-l aduse aproape de masa ticsitǎ cu mărunţişuri. Era printre ele şi un pachet de cǎrţi de joc desfǎcut. Bǎtrâna ridicǎ abajurul veiozei şi se aşezǎ pe pat. Acum camera era luminatǎ bine.
– Cabrioleta, domnule, o aveam de la bǎrbatu-meu. Am vândut-o ieri, a luat-o un domn bine, de la cinematografie, mi-a dat o mulţime de parale pe ea.
Se foi neliniştitǎ, privindu-l ţintǎ.
– I-am bǎgat aici în pernǎ. Ce-ţi trebuia dumitale o cabrioletǎ?
Se ridicǎ încurcat.
– Stai jos, se rǎsti bătrâna. Nu mǎ supǎra, dacǎ vorbesc tare, mǎ aude soru-mea. Mereu trage cu urechea.
Ascultǎ atentǎ cu un deget întins spre tavan şi bǎtu înverşunată de trei ori cu piciorul în podea. Pe urmǎ se întoarse spre musafir.
– Bǎrbatu-meu a murit într-un accident de maşinǎ. S-a îmbǎtat şi-a murit, l-a luat Dumnezeu. Acum o lunǎ a murit, eu i-am închis ochii…
Întoarse capul spre uşǎ. Apoi îl privi brusc în faţǎ.
– Mint?…
– De ce?
Îl cercetǎ puţin încruntatǎ.
– Aşa… Că nu te uiţi la mine cînd vorbesc. Bǎiatul a dat anunţul acela la ziar. L-ai vǎzut? Strîngea frunzele pe afarǎ…
– El mi-a spus sǎ urc aici.
– Da?!
Bătrâna luǎ de pe masǎ un pahar cu ceai, golit pe jumǎtate, bǎu o înghiţiturǎ. Începu sǎ-şi maseze faţa, trǎgându-şi pielea spre tâmple:
– Ai cunoscut-o pe Wanda?
Afarǎ se întunecase de tot, creanga unui copac se întindea, neagrǎ, pînǎ în dreptul geamului.
– Cine e Wanda?
– A murit…
Dǎdu paharul la o parte şi puse mîna pe pachetul de cǎrţi de joc.
– Wanda era o doamnǎ mare. Ştii, şopti bǎtrîna, uneori vorbesc cu ea de dincolo. Sǎraca Wanda.
Musafirul se mişcǎ din nou stânjenit:
– Sǎ nu pleci, se rǎsti bǎtrîna, abia ai venit, lasǎ-mă sǎ-ţi spun… E greu…
Şi fǎcu un semn spre pachetul de cǎrţi.
– Nu ne înţelegem totdeauna, o fi supǎratǎ.
– De ce?
– Nu ştiu…
Îl privi ascuţit:
– Adicǎ…dacǎ Wanda nu avea ghinionul sǎ fie omorîtǎ, bǎrbatu-sǎu nu m-ar fi luat.
Se ridicǎ greoaie, merse spre uşǎ şi-o zgâlţâi:
– Da’ dacǎ au omorât-o ce era sǎ facǎ omul? M-a luat…
Se întoarse spre pat cu paşi înceţi:
– Eram prietena ei cea mai bunǎ, de ce sǎ mint cǎ nu-mi plǎcea bǎrbatu-sǎu? Îmi plǎcea…
Deveni visǎtoare:
– Şi eu îi plǎceam. Îmi fǎcea toate capriciile… Şi aveam multe capricii pe vremea aia. Era frumos ca un actor de cinema… Şi eu eram frumoasă, tare frumoasă mai eram…
– Cine a omorât-o?
Bǎtrâna îl privi intrigatǎ:
– „De unde vii dumneata, din lunǎ? A scris în toate ziarele, n-ai citit?
Trase un sertar de la masǎ, scotoci prin grǎmada de hârtii dinǎuntru şi scoase un album.
– Uite ce femeie era…
Îi dǎdu o fotografie îngǎlbenitǎ cu o tînǎrǎ palidǎ şi cu trăsături fine. Pǎrul negru se pierdea în fondul întunecat al peretului din spate. Pǎrea puţin tristǎ.
– Era prin ’44…da… Femeile alea douǎ ştiau cǎ Wanda e singurǎ. S-or fi gîndit sǎ dea lovitura…da… Era bogatǎ Wanda…
Tǎcu şi câteva clipe privi nehotǎrîtǎ fotografia. Se aşezǎ mai bine învelindu-şi picioarele cu o pǎturǎ subţire pe care o scoase de sub pernǎ.
– Au rugat-o sǎ le primeascǎ pentru o noapte… erau din Ploieşti, fugiserǎ de frica bombardamentelor şi nu aveau bani de hotel. Şi Wanda, ţi-am spus, era o doamnǎ mare, le-a primit. Nu le cunoştea, nu le vǎzuse niciodatǎ, da’ le-a primit…
Bǎu din nou puţin ceai, se şterse la gurǎ cu dosul palmei.
– A doua zi… da’ nu se poate, oi fi citit…
– N-am citit.
– A doua zi, camerista a gǎsit-o moartǎ… înjungheatǎ… Da… Dupǎ aia n-a mai trecut multǎ vreme şi-au venit ruşii…
Râse încet legǎnîndu-şi capul.
– Rǎzboiul a îngropat multe lucruri, tare multe lucruri a îngropat războiul… Femeile alea au dispǎrut….
Luǎ fotografia şi o puse pe pernǎ.
– Eram prietene foarte bune. Dacǎ ştiai cum s-o iei, te înţelegeai bine cu ea. Eu am ştiut totdeauna cum s-o iau.
Privi fotografia cu înverşunare:
– Era rea, era alintatǎ… nu-i intrai în voie uşor. Da’ încolo, era o doamnǎ mare! Niciodatǎ nu uita ziua de naştere a servitorilor.
Îl privi puţin iscoditoare şi îşi aranjǎ pătura. Când începu sǎ vorbeascǎ din nou, avea vocea moale. Se tânguia:
– Nu ştiu domnule dacǎ-ţi dai seama, poate nu-ţi dai, poate nu înţelegi, eşti tânǎr. Îţi vin în cap lucrurile astea dupǎ zeci de ani şi cum sǎ scapi de gînduri, parcǎ poţi? Amintirile, of … Amintiri şi copii în ziua de azi e bine sǎ nu ai…
Glasul i se aspri:
– Şi ea a fost de vină…
– Da?!
– Bǎrbatu-sǎu era plecat cu treburi la Craiova… Nu trebuia să le primeascǎ. A fost… Da’ cine le-a chemat, ştia c-o sǎ le primeascǎ.
– Cine le-a chemat?
– Ei, cine…
Luǎ câteva cǎrţi în mânǎ şi începu sǎ le amestece absentǎ.
-Bǎrbatu-sǎu nu m-a luat de nevastǎ cǎ nu l-au lǎsat ai lui… Bine le-au fǎcut dupǎ aia comuniştii! Bine le-au fǎcut!…
– Nu?!
Se opri nemulţumitǎ şi trânti cǎrţile pe masǎ:
– Cum era să mă ia? Dacǎ n-o luase pe Wanda, pe mine cum era sǎ mǎ ia? Doar nu era prost!.
– Nu era bǎrbatul ei?! Aşa spuneaţi…
Îl privi dezamǎgitǎ:
– Nu înţelegi nimic. Nimic. Bǎrbatu-sǎu, aşa-i zic eu, era preşedintele Curţii de Casaţie, era om mare, îi mobilase o garsonierǎ şi venea de douǎ ori pe sǎptǎmînǎ la ea, atît… şi Wanda era, vai de capul ei, dansatoare la Cǎrǎbuş, da’ tare frumoasǎ. O garsonierǎ, atît, care nu era a ei. Şi-i angajase o cameristǎ.
Vorbi iar cu compǎtimire:
-Da, a murit sǎraca Wanda şi nu jefuit-o hoaţele alea. Hoaţele alea!
Îşi aruncǎ pumnii încleştaţi spre tavan, plinǎ de urǎ. Se linişti repede şi-şi fǎcu de lucru cu abajurul veiozei. Pe peretele din spate atârna o icoană. Se rǎsuci spre ea şi se închinǎ de trei ori.
– Capul meu prost… Bǎrbatu-sǎu s-a încurcat pînǎ la urmǎ cu mine. M-a iubit mult, mult de tot m-a iubit, nu i-a pǎsat nici de aia, nici de ailaltǎ, de nimic nu i-a pǎsat.
Vocea bătrânei era acum neutrǎ:
– Eram cea mai bunǎ prietenǎ a Wandei. Lumea s-a mirat cât am suferit, vorbea, da’ n-a descoperit nimeni nimic. Nimic. Unde să le gǎseşti pe femeile alea ? Şi camerista aia cine ştie unde o fi îmbǎtrânit… sau o fi murit, sunt ani şi ani…
Era obositǎ, umerii i se prǎbuşiserǎ. Acoperi becul veiozei cu abjurul şi camera se întunecǎ din nou. Trase o pernă, o sprijini de perete şi se rezemă de ea, urcîndu-şi în pat picioarele chircite :
– Uneori, şopti, o visez noaptea. Se uitǎ la mine, îmbrǎcatǎ în rochia pe care a purtat-o la balul de la Cercul Militar cînd a dansat cu Regele Carol, gǎtitǎ cu bijuteriile alea furate şi-mi zice fetiţo adu-mi…
Bǎtrîna se ridicǎ în capul oaselor:
– Am fost cea mai bunǎ prietenǎ a Wandei.
Luǎ fotografia şi o aşezǎ tremurînd în album. Afarǎ începuse sǎ batǎ vântul.
– Şi cabrioleta? întrebǎ musafirul.
– Cabrioleta? tresǎri bǎtrâna. Am vîndut-o, nu ţi-am spus? A luat-o un domn bine şi distins de la cinematografie. Ce-ţi trebuia dumitale cabrioletǎ? Mai era şi stricatǎ…
– Stricatǎ?!
– În accidentul ǎla de cabrioletǎ în care a murit bǎrbatu-meu.
– Adicǎ de maşinǎ…
– Nu, nu de maşinǎ. De cabrioletă. Se îmbǎtase şi el şi caii, le dǎduse sǎ bea şampanie, că alţi prieteni n-avea, i-au omorît comuniştii pe toţi… Le-a dat sǎ bea de bucurie că i-l fǎcusem pe Titi, şi s-a rǎsturnat într-un şanţ. Cine s-o mai repare, am vândut-o aşa…
Musafirul se ridicase sǎ plece, dar bǎtrâna vorbea mai departe:
– În toamna asta, de ziua mea, mi-a trimis o trǎsurǎ plinǎ cu crizanteme. Titi e acum ministru, se întîlneşte în fiecare zi cu regele.
– Îl cunosc, spuse musafirul grǎbit, toatǎ lumea îl cunoaşte.
Bǎtrâna îl privi fericitǎ:
– Seamǎnǎ cu mine nu-i aşa?
Nu-i rǎspunse. Se îndreptǎ spre uşǎ petrecut de privirea ei visǎtoare şi ieşi în întunericul de pe scarǎ. În timp ce cobora, o auzi cum strigǎ ceva, bǎtând cu piciorul de câteva ori în duşumea.
La colţul străzii era o tutungerie şi o mică tarabă cu ziare. Scânteia, România liberă, amîndouă ziare de dimineaţă şi Informaţia Bucureştiului, de seară. Îndoite pe jumătate şi cu chipul preşedintelui ţării pe prima pagină. Cumpără de la tutungiul plictisit ziarul de seară şi-l despături. Deasupra fotografiei, cu litere mari, titlul pe toată lărgimea paginii: Ţara în sărbătoare: Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român.