Acordarea premiului Nobel pentru literatură pe anul 2013 scriitoarei canadiene anglofone Alice Munro a fost surprinzătoare pentru multă lume. Dar ar fi fost de mirare să fie altfel. Juriul premiului Nobel nu este o instituţie transparentă şi procesul decizional este înconjurat de o discreţie atît de bine respectată, încît foarte rar pronosticurile lumii literare din afară coincid cu opţiunile lui. Şi nu e vorba doar de cîştigătorul premiului, ci şi de finaliştii care împart cu el febrilitatea aşteptării. După anunţarea cîştigătorului, ei se retrag în umbră şi-şi aşteptă rădători şansa pentru anul viitor. Dacă nu vor apărea alţii care le-o vor lua înainte.
Există, fireşte, în zilele noastre cîţiva mari scriitori ale căror aspiraţii la premiul Nobel, chiar dacă nu sunt făcute publice, apar mai mult decît justificate. Ei ar satisface şi prin operă, şi prin vîrstă, şi prin notorietate toate exigenţele juriului suedez: Milan Kundera (84 de ani), Amos Oz (74 de ani), Salman Rushdie (66 de ani), Umberto Eco (81 de ani), Ismail Kadare (77 de ani), Adonis (Ali Ahmad Said Esber, 83 de ani), Philip Roth (79 de ani), Haruki Murakami (64 de ani) etc. Cu toate acestea, deşi uneori par a se număra printre favoriţi an de an, ei sunt ocoliţi.
Alice Munro (82 de ani) nu era nici ea o necunoscută. Dimpotrivă, prestigiul ei în literatura canadiană şi chiar în contextul, mult mai larg, al literaturii nord-americane era bine consolidat şi probat prin numeroase premii literare, printre care de trei ori (1968, 1978, 1986), Prix du Gouverneur général, cel mai important premiu literar canadian, şi premiul internaţional Man Booker (2009) care, înfiinţat în 2005, a fost acordat printre alţii lui Ismail Kadare (2005), Philip Roth (2011) şi Lydia Davis (2013).
Dar oricum notorietatea ei nu părea mondială ca în cazul lui Eco sau Kundera.
Şi totuşi, candidatura lui Alice Munro era perfect valabilă.
Dacă e adevărat că Academia suedeză nu face publică lista scurtă candidaţilor ajunşi în ultima fază a competiţiei decît cincizeci de ani mai tîrziu, pe de altă parte, inventivitatea ziariştilor în descoperirea informaţiilor şi în interpretarea datelor care li se ascund nu are limite. Există chiar un portret al cîştigătorului tipic bazat pe date statistice: ”Premiul Nobel tipic scrie romane în engleză este de origine europeană are în medie 65 de ani şi aproape unul din doi poartă barbă sau mustaţă” (1).
În 2012, premiul Nobel a fost acordat chinezului Mo Yan care avea 57 de ani, scria în limba sa maternă şi nu purta nici mustaţă şi nici barbă ! Nu avea niciuna din trăsăturile cîştigătorului tipic! El a fost preferat favoriţilor Munro, Murakami şi Roth.
Alice Munro a cîştigat anul acesta avînd de înfruntat, se pare, alţi doi candidaţi. E vorba de ungurul Peter Nadas (71 de ani) şi de irlandezul William Trevor (85 de ani), amîndoi romancieri şi nuvelişti reputaţi, distinşi de asemenea cu multe premii naţionale şi internaţionale. Dar niciunul nu are autoritatea şi renumele de care se bucură în lumea literară Umberto Eco, Milan Kundera sau Salman Rushdie. Ca atare, scriitoarea canadiană nu poate fi contestată, anul acesta că a fost favorizată în faţa unor candidaţi mult mai merituoşi. Tot ce s-ar putea spune cu oarecare îndreptăţire este că Academia suedeză, pelîngă grija de a-şi manifesta deschiderea şi independenţa faţă de tumultul în jurul unor autori şi opere, este, de asemenea, atentă la ”dosarele” care i se propun căci selecţia candidaţilor nu se face doar după impresii de lectură. Alice Munro a avut, desigur un dosar impecabil. Are o operă consistentă, este o autoare bine cunoscută şi apreciată în mai multe ţări şi este activă. Căci Academia suedeză e reticentă în a recunoaşte meritele literare, chiar excepţionale, ale unui autor care nu a mai publicat nimic de cîţiva ani.
Alice Munor (Alice Ann Laidlaw, înainte de căsătorie) s-a născut în 10 iulie 1931 într-o mică localitate, Wingham, din provincia anglofonă Ontario, cea mai populată din Canada şi a doua ca mărime după Quebec. Era primul dintre cei trei copii ai unei familii cu ascendenţe scoţiene şi irlandeze, cu un bunic fermier şi iubitor de lectură şi un tată, Robert Eric Laidlaw, crescător de păsări şi de vulpi argintii.
Mama era învăţătoare, dintr-o ramură mai săracă a familiei, dar după căsătorie – povesteşte Alice Munro în The view from Castle Rock – s-a consacrat comerţului cu blănuri de vulpe rentabilizînd, o vreme întreprinderea lui R. E. Laidlaw, lipsit de spirit practic.
Atracţia pentru o carieră scriitoricească şi-a descoperit-o Alice Munro la vîrsta de11 ani. Mult mai tîrziu, cînd era de acum o autoare consacrată, într-un interviu, ea se considera, cu o modestie poate mimată, scriitoare doar fiindcă i-au lipsit alte calităţi concurente : „N-am niciun talent, nu sunt intelectuală şi mă descurc prost ca stăpînă a casei. Aşadar nimic nu mă poate abate de la ce fac.” (2) A publicat prima nuvelă în 1950 cînd era studentă la universitatea Western Ontario din London (Ontario) însă debutul nu a condus-o la un parcurs literar suficient de susţinut ca să-i asigure autonomia financiară. În paralel cu studiile, muncea ca bibliotecară şi cheleneriţă, dar căsătorindu-se cu James Munro în 1951 a părăsit universitatea. Cuplul s-a stabilit mai întîi la Vancouver, în provincia Columbia-Britanică şi apoi, din 1963, în capitala provincială Victoria, situată la jumătatea distanţei dintre Vancouver şi oraşul american Seatle. Aici au deschis o librărie Munro’s Books devenită celebră nu numai în Canada, ci şi în Statele Unite.
În 1968, aşadar la optsprezece ani de la publicarea primei nuvele, debutează şi editorial cu Dance of the Happy Shades (Dansul umbrelor fericite). Succesul este de data asta fundamental pentru destinul literar al lui Alice Munro. Volumul este distins cu Premiul Guvernatorului General şi inaugurează, în sfîrşit, o carieră literară consistentă. Nuvelele ei vor fi publicate în magazine americane prestigioase precum The New Yorker şi The Atlantic Monthly iar volumele care le vor strînge periodic între două coperţi se vor succeda la distanţe de 2-4 ani, pînă la, deocamdată, ultimul, al paisprezecilea, Dear Life apărută în 2012, cînd autoarea avea 81 de ani.
În 1972, Alice şi James Munro divorţează. Ea se întoarce în Ontario ca scriitoare în rezidenţă la universitatea Western Ontario şi în 1976, se recăsătoreşte cu geograful Gerald Fremlin stabilindu-se într-o mică localitate, Clinton, aflată la cîţiva km de Wingham. Acolo trăieşte şi astăzi, izolată de freamătul mediatic al marilor oraşe, cu existenţa ritmată de cărţile care-i apar şi de numeroasele premii literare care le confirmă valoarea.
Alice Munro aprecia în interviuri că a doua parte a vieţii a fost mai uşoară decît prima (3), dar în ultimii ani ea a traversat totuşi evenimente dramatice. În 2009 cînd a fost distinsă cu prestigiosul Man Booker International Prize, a dezvăluit că tocmai a învins un cancer, iar în aprilie 2013, Gerald Fremlin a decedat.
Răsfoind pe Internet comentariile presei imediat după acordarea premiului Nobel se remarcă uşor două etichete care au toate şansele să însoţească opera scriitoarei canadiene şi în posteritate. Mai întîi, aceea de ”regină a nuvelei,” asociată cu observaţia că Academia suedeză a premiat pentru prima dată un autor de nuvele. În caracterizarea pe care juriul premiului Nobel o face autoarei se menţionează calitatea stilului şi componenta general umană a operei sale: „Munro este apreciată pentru arta subtilă a nuvelei care poartă amprenta clarităţii stilului şi a realismului psihologic” sau „Găsim adesea imbricate în textele sale descrierea unor evenimente obişnuite, dar decisive, un fel de epifanii ce clarifică istoria ambiantă şi luminează, ca nişte flashuri, problemele existenţiale.”
Nu sînt laude de circumstanţă fiindcă ele revin şi în motivarea altor premii importante. La decernarea lui Man Booker International Prize în 2009, juriul afirma: „Alice Munro este cunoscută mai ales ca autoare de nuvele, dar ea aduce tot atîta profunzime, înţelepciune şi precizie în fiecare dintre istoriile sale pe cît o fac majoritatea romancierilor în întreaga lor operă”. Şi mai departe: „A o citi pe Alice Munro înseamnă să înveţi de fiecare dată ceva nou la care nu te-ai gîndit înainte. ” ” Citiţi-o, citiţi-o pe Alice Munro!” îndemna entuziast un scriitor, Jonatahn Franzer în New York Times încă din 2004 susţinînd că ea era cel mai bun scriitor de ficţiune din întreaga Americă de Nord.
A doua etichetă care marchează imaginea scriitoarei canadiene se datorează unei scriitoare şi eseiste americane, descendentă din emigranţi evrei ruşi, Cynthia Ozick. Alice Munro este „un Cehov al nostru”. Alţi comentatori (John Updike, A.S.Byatt) o compară şi cu Flaubert dar mai ales o consideră o continuatoare a nuvelistului american Raymond Carver (4).
Dar şi Raymond Carver este comparat cu Cehov al cărui prestigiu în Statele Unite este atît de mare încît, cum remarcă un comentator din Le Nouvel Observateur, toţi autorii de nuvele sînt comparaţi cu el (5). Poate de aceea, numele lui Cehov a rămas lipit de imaginea lui Alice Munro mult mai mult decît cele ale lui Flaubert sau Carver şi a devenit un fel de referinţă obligatorie pentru nuvelele ei.
Însă dincolo de Cehov cu care se pot face apropieri în privinţa tehnicii literare clasice şi a poziţiei naratorului faţă de personaje şi de evenimentele narate, referinţa cea mai importantă este universul canadian inconfundabil, prezent şi în operele altor mari canadieni printre care se află şi francofoni, ca de pildă scriitoarea Anne Hebert cu Kamouraska şi Les fous de Bassan.
Căci în fond despre ce scrie Alice Munro? În literatura română despre un autor ca ea s-ar spune că este un scriitor preocupat de lumea rurală şi probabil că mulţi critici ar privi-o cu condescendenţă. Şi cu atît mai mult cu cît, stilistic, ea nu se conformează dogmelor post-moderniste, iar prozele ei au defectul polimorf de a se citi uşor, de a fi limpezi, sugestive şi rafinate fără ostentaţie…
Alice Munro este în primul rînd o povestitoare fermecătoare care scrie despre oameni obişnuiţi din mici comunităţi rurale şi semiurbane din Ontario, despre înaintaşii săi care, în urmă cu aproape două secole, au traversat oceanul spre o lume, atunci, cu adevărat nouă, despre relaţiile de familie, complicate prin dependenţe, prejudecăţi şi tradiţii, despre secrete şi ipocrizii sociale inavuabile, despre vieţi care basculează în suferinţă şi tragedie de pe o zi pe alta, despre destine care nu se adaptează la evoluţia rapidă a lumii din jurul lor, despre, mai ales, psihologii feminine rebele – femei care încearcă să-şi schimbe viaţa părăsind un univers familial sufocant şi care se confruntă cu inerţii şi demoni personali intratabili – , despre conflicte contemporane – ca de exemplu drama unui profesor adus în pragul sinuciderii de fanatismul religios -, despre bărbaţi şi femei care aleargă, cu o frenezie vecină cu disperarea, după o fericire imposibilă. Şi în totul despre înstrăinare, despre ambiguitatea, emotivitatea şi fragilitatea raporturilor dintre oameni. Oameni mărunţi, mari sentimente, sintetiza juriul Nobel esenţa tipologică a nuvelelor lui Alice Munro.
Probabil totuşi că premiul acesta vine prea tîrziu pentru octogenara care de mulţi ani cochetează cu ideea de a nu mai scrie. De data aceasta însă, după apariţia ultimei cărţi, ea pare hotărîtă cu adevărat să se retragă din viaţa literară, unde, altminteri, a fost totdeauna o prezenţă puţin zgomotoasă ocolind lansările, interviurile, mondenităţile, criticii. Spunea la un moment dat că aproape detestă premiile literare din cauza obligaţiei de a vorbi în public. Se pare că premiul Nobel nu va fi nici el privilegiat în privinţa asta. Alice Munro a anunţat că nu se va prezenta în luna decembrie la festivitatea de premiere din cauza problemelor de sănătate.
Dar premiul face bucuria celor din jurul ei şi însuşi primul ministru canadian, reputat că nu citeşte cărţi ci doar documente guvernamental,e s-a declarat mîndru pentru această izbîndă a literaturii canadiene.
1). Le Monde, 11 octombrie 2012.
2). Le Point, 10 octombrie 2013.
3) Louise France, Mistress of all she surveys. In The Guardian, 6 februarie 2005.
4) http://ramonakoval.com/2013/10/11/alice-munro-nobel-laureate-in-an-interview-with-ramona-koval-books-writing-2005/
5). Le Nouvel Observateur, 10 octombrie 2013.