E un lucru comun că între lumea imaginaţiei noastre şi lumea reală există un raport foarte elastic. În unele situaţii, realitatea depăşeşte de departe imaginaţia (a se vedea de exemplu marile dezastre naturale sau produse direct de om, cum ar fi erupţiile vulcanice, Holocaustul sau bomba de la Hiroshima) ) dar există şi cazuri când imaginaţia deformează, intensifică sau înlocuieşte cu totul realitatea. De aici, confuzia între cele două lumi, care atinge nu doar spiritele tulburate, ci şi bunul nostru simţ de toate zilele. Unul dintre primele mari romane ale literaturii universale, Don Quijote de la Mancha are drept protagonist un asemenea spirit tulburat : un modest hidalgo, cititor pătimaş de literatură cavalerească, la modă în secolele al XIV-a şi al XV-lea, care porneşte în lumea largă spre a retrăi aventurile eroilor pe care-i crede reali. Imaginaţia lui livrescă falsifică realitatea şi îl conduce la eşecuri dureroase când confundă, de exemplu, nişte mori de vânt cu nişte inamici sau o ceată de călugări cu o bandă de răufăcători.
Mult mai târziu, după apariţia în 1774 a romanului lui Goethe, Suferinţele tânărului Werther, tinerii epocii preromantice s-au identificat atât de mult cu personajul principal care s-a sinucis, încât mulţi dintre ei i-au repetat gestul fatal. Personajul şi lumea inventată de Goethe deveniseră extrem de persuasive şi făceau ca realitatea concretă să devină insuportabilă.
Prin 1860, aflăm de la Umberto Eco, Alexandre Dumas a vizitat castelul din If, în Marsilia, acolo unde contele de Monte-Cristo, ar fi fost închis ani de zile, în tinereţe, pe când se numea simplu, Edmond Dantés. Era vorba, fireşte, de un personaj cu totul fictiv, la fel ca şi abatele Faria, şi el deţinut în castel. Scriitorul a constatat cu surprindere, dar şi cu plăcere, că ghizii castelului vorbeau despre personajele lui imaginare ca despre nişte personaje cu o existenţă concretă, şi le prezentau vizitatorilor cu lux de amănunte celula lui Edmond Dantés şi cea a vecinului său, abatele Faria. În schimb, personaje cu adevărat istorice, precum Mirabeau, mare personalitate a Revoluţei franceze, şi el închis între 1774 şi 1775 în acest castel, nu erau nici măcar menţionate. Lumea imaginară se substituise lumii reale.
Dar există un exemplu şi mai izbitor. Recenta laureată a premiului Nobel pentru literatură, scriitoarea bielorusă Svetlana Alexievici, povesteşte în Sfârşitul omului roşu că Stalin i se adresa fiului său : ”Tu crezi că eu sunt Stalin? Nu ! El e Stalin. Şi-i arăta portretul lui de pe perete”. Anecdota aceasta, povestită autoarei de un om de afaceri reciclat dintr-un pilot de avion militar ne sugerează că pentru Stalin însuşi, propria imagine propulsată de cei din jurul lui nu mai corespundea realităţii şi că el, ca persoană concretă, se percepea ca fiind străin de sosia lui creată de sistem. Şi sosia aceasta trebuia să facă ce i se impunea. El, Stalin cel real, nu se simţea responsabil de nici o crimă, cum nu se simţeau vinovaţi nici ceilalţi, din toată ierarhia, rând pe rând, călăi şi victime. Sistemul, ca realitate atotputernică şi dogmatică creată de imaginarul colectiv bolşevic, era dincolo de bine şi de rău. Şi căile lui erau de nepătruns aidoma celor divine.
Şi dacă ajungem în zilele noastre nu se poate să nu observăm că în ciuda aparenţei, majoritatea vieţii noastre se desfăşoară într-o lume imaginară. Nu ne dăm seama de asta fiindcă această lume secundă este, pînă la un punct, foarte apropiată de realitate. Astfel, prietenul meu de care m-am despărţit acum o jumătate de oră şi cu care nu am nici un contact fizic – nu-l ating, nu-l, văd, nu-l aud – începe să devină o fiinţă imaginară. Ce pot spune despre el acum, în clipa asta, este rezultatul unui efort de imaginaţie. Îmi închipui că citeşte o carte, că priveşte la televizor, că s-a culcat sau că stă de vorbă cu cineva la telefon. Mâine când îl voi revedea, aşadar când pentru mine el va face drumul invers, de la imaginar la realitate, nu voi constata nici o diferenţă semnificativă. Voi avea sentimentul unei continuităţi perfecte şi deci nu voi remarca nici o graniţă între cele două lumi, cea din mintea mea şi cea reală. Şi aceeaşi este situaţia şi cu ceilalţi oameni din reţeaua mea socială, de la membrii cei mai apropiaţi ai familiei, până la vecini sau la colegii de serviciu.
Dar dacă nu-mi voi revedea prietenul decât peste zece sau cincisprezece ani, voi constata că între insul din mintea mea şi cel real există deosebiri importante sau chiar fundamentale. Va avea o altă înfăţişare din cauza trecerii timpului, poate alte valori morale, alte preocupări, altă atitudine faţă de viaţă şi faţă de mine. Profilul personalităţii lui, în perioada care s-a scurs fără să-l reîntâlnesc a fost un produs al imaginaţei mele care, treptat, a depăşit sau a fost depăşită de realitate.
Uităm de această condiţie elementară a experienţei noastre zilnice când nutrim certitudini categorice despre oameni de care ne-am despărţit de mult sau cu care nu am fost niciodată în contact direct şi personal. Şi devenim acuzatori când constatăm o contradicţie între ce sunt ei în realitate şi ce ne-am imaginat noi despre ei.
Dar e drept, din alt punct de vedere, certitudinile acestea ne sunt totuşi necesare ca nişte instrumente de navigaţie. Imperfecte dar totuşi utile, fiindcă fără ele, am bâjbâi dezorientaţi şi incapabili să avansăm. .