S-a văzut din exemplul lui Creangă că, pentru producerea anumitor efecte, mai important decât subiectul este registrul în care este el tratat. Cuvântul cheie din definiţia de dicţionar a registrului literar – şi anume trăsăturile particulare, tonalitatea proprie unei opere literare, a unui discurs etc. – este tonalitatea. Într-adevăr, o operă literară are numeroase trăsături particulare, care nu au nici o legătură cu tonalitatea. Ea poate fi concisă (schiţa) sau de largă respiraţie (romanul), să abordeze cutare temă sau subiect într-un stil sobru sau încărcat, cu o mare sau mică varietate lexicală. Ea poate fi originală sau tradiţională, sugestivă sau ternă, de mare complexitate sau simplă, clară sau, dimpotrivă, obscură, etc. Şi, în fiecare caz, ea poate să aibă o tonalitate diferită.
Tonalitatea este consecinţa viziunii autorului şi ei i se datorează efectele emoţionale sau intelectuale pe care le are o operă asupra receptorului (cititor, spectator, ascultător). Ea variază, în cadrul aceluiaşi gen literar, de la un autor la altul şi, în interiorul operei, uneori de la un capitol la altul sau de la o pagină la alta. În primul caz, tonalitatea (registrul literar) este un marcator esenţial al identităţii autorului (scriitor optimist, pesimist, tragic, melancolic, ironic etc.); în al doilea, e un indiciu de polivalenţă.
Pentru cititorul obişnuit, lipsit de obligaţii profesionale legate de studierea sistematică a literaturii, registrul literar reprezintă unul dintre criteriile fundamentale de orientare a intereselor sale de lectură. Faptul că literatura se împarte în mişcări şi curente literare manifestate în cutare secole şi ţări este mai puţin important şi mai puţin util decât informaţia referitoare la tonalitatea textelor care i se propun spre lectură. Că Alphonse Daudet aparţine literaturii franceze din secolul al XIX-lea contează mai puţin decât menţionarea umorului parodic din trilogia Tartarin din Tarascon, Tartarin în Alpi, Port Tarascon.
Compatibilitatea registrului literar – a tonalităţii – cu sensibilitatea şi maturitatea intelectuală a cititorului este importantă mai ales în primele experienţe de lectură. O carte care nu se potriveşte cu necesităţile spirituale personale ale unui cititor începător riscă să-i producă o reacţie de respingere durabilă – şi apoi greu reversibilă – faţă de cărţi, în general. Cu atât mai mult în situaţia în care lectura e prezentată ca o obligaţie (şcolară sau culturală).
Lista registrelor literare posibile variază de la un cercetător la altul. Să le enumerăm cel puţin pe acelea care întrunesc adeziunea generală.
Registrul comic e întâlnit în toate genurile literare, dar mai ales în teatru, de la Aristofan la Eugen Ionesco, şi utilizează, de la caz la caz, umorul, ironia, burlescul, satira, parodia, hiperbola eroi-comică.
Registrul epic (sau eroic), specific epopeei antice homerice, apare ulterior în mari poeme, precum Paradisul pierdut, de John Milton, Legenda secolelor, de Victor Hugo, ori în romane ample cum sunt Pe Donul liniştit, de Mihail Şolohov sau Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu.
Registrul miraculos integrează firesc supranaturalul în realitatea cotidiană – e vorba de basme şi poveşti (semnate de Ispirescu, Andersen, Fraţii Grimm etc.) şi de romane science-fiction, ca Omul invizibil, de H. G. Wells sau cele din ciclul lui Isaac Asimov despre roboţii perfecţi.
Registrul fantastic diferă de registrul miraculos prin aceea că cititorul se află în faţa unei realităţi stupefiante – supranaturală şi enigmatică – sub învelişul realităţii curente. Îl întâlnim, de exemplu, în Sărmanul Dionis, al lui Eminescu, în nuvelele lui Eliade din La ţigănci, în proza lui Jorge Luis Borges din volume precum Cartea de nisip, Ficţiuni, Aleph, în povestirile lui Dino Buzzati etc.
În registrul argumentativ, autorul e preocupat să convingă cititorul în raport cu un anumit subiect; el poate fi patetic, polemic, demonstrativ etc. Aşa se întâmplă în unele romane ale lui Milan Kundera (şi, în special, în L’Immortalité), în romanul Adam şi Eva al lui Rebreanu (care aparţine, de asemenea, şi registrului fantastic), în Scrisorile şi în Luceafărul lui Eminescu sau în romanul autobiografic al lui Pu Y, Eram împăratul Chinei.
Registrul dramatic nu trebuie confundat cu genul dramatic, fiindcă el nu se raportează doar la operele teatrale, ci la toată literatura de acţiune – cu suspans, punct culminant şi deznodământ clar: romane de aventuri, istorice, poliţiste etc.
Registrul liric se defineşte prin expresia directă a emoţiilor şi sentimentelor (poezia, literatura diaristică etc.).
Registrul tragic este întâlnit mai ales în teatru, de la anticii greci la Camus (Caligula) sau Eugen Ionesco (Regele moare).
Registrul realist îşi propune să prezinte obiectiv, precis şi cu veracitate realitatea; el se întretaie cu registrul didactic şi este unul dintre registrele fondatoare ale literaturii (poemul Munci şi zile, de 800 de versuri, datorat lui Hesiod, cu circa 700 de ani î.e.n., este una dintre primele opere care îl ilustrează); îl găsim în toate genurile literare şi în toate epocile (scriitorul emblematic este Balzac).