(din Revista Cronica, Iaşi, aprilie 2013)
Emil Cira face parte dintr-o generaţie – ca şi semnatarul acestor rînduri, de altfel – care, apărută în anii ’40, a fost cea dintîi supusă din copilărie „educaţiei” comuniste şi procesului intens de formare a „omului nou”. Manifestarea oricărei forme de spirit critic dincolo de cadrele rigide oficiale era un delict antisocial şi interdicţia aceasta, interiorizată în copilărie, era pentru mulţi o sursă permanentă, fie de culpabilizare, fie de tensiune şi de frustrări mai mult sau mai puţin latente, în adolescenţă, în tinereţe şi la maturitate.
Rîndurile acestea pot părea improprii ca introducere la prezentarea unei cărţi excelente, cu multe merite literare, dar cititorii mai tineri, care nu au trecut decît parţial sau chiar deloc prin experienţe asemănătoare cu ale autorului, trebuie le considere ca o posibilă cheie de înţelegere a unor texte din carte şi, dincolo de ea, a destinului scriitoricesc al lui Emil Cira.
*
Mai trebuie spus că, în contextul schiţat mai sus, pentru un om care manifesta în copilărie semne ale unui posibil destin cultural, una dintre problemele esenţiale pe care trebuia să le rezolve era cea a supravieţuirii spirituale. Nu era un lucru uşor de realizat, căci el era confruntat fie cu represiunea care ameninţa să-l priveze oricînd de libertatea fizică, fie cu degradarea lentă şi uneori ireversibilă din cauza coruperii prin privilegii injuste tinzînd să-l transforme într-un zombi – aşa numitul om nou al societăţii comuniste (dacă făcea parte dintre cei cu origine socială aşa-zis sănătoasă).
Au existat multe soluţii de supravieţuire la care au recurs copiii şi apoi tinerii şi adulţii acestei generaţii : de a face compromisuri mai mari sau mai mici, umilitoare unele, dar judecate necesare pentru a putea crea, de a mima obedienţa pînă la prima ocazie de eliberare (autoexilare), de a scrie pentru sertar, de a se retrage în lumea cărţilor şi a ideilor neoficiale, prohibite de regim şi de a evita spaţiul public, de a se manifesta exclusiv în activităţi culturale apolitice precum traducerile. Şi multe altele, desigur, diferite de la un ins la altul, în funcţie de caracterul, valorile, constrîngerile exercitate asupra lui şi de forţa personalităţii sale.
Emil Cira a fost şi el preocupat de această supravieţuire spirituală. Soluţia aleasă de el a combinat generozitatea cu modestia şi devotamentul faţă de alţii dar, în acelaşi timp, i-a încorsetat energia creatoare şi, întrucîtva, a subminat-o.
S-a născut în Germania în 1941 dar din 1945 familia lui a locuit în România, la Bistriţa, şi biografia lui a urmat un traseu cu nimic deosebit de al multor altora: copilărie cu numeroase ecouri la maturitate, studii universitare, profesor într-un mediu rural şi apoi în oraşul natal – dar totodată un traseu marcat de o vocaţie alternativă celei scriitoriceşti: cea a prieteniei. Poet fin şi apoi prozator cu potenţial deloc neglijabil, el pare să fi pus, aidoma lui Titu Maiorescu tînăr, pe prim-plan relaţiile omeneşti. Nu ca o preocupare mondenă sau ca un mijloc de inserţie în medii sociale elitiste, ci ca un mod de a trăi pe un alt palier decît cel al realităţii primitive din jur, şi anume printre prieteni selectaţi cu grijă, cu care împărţea aceleaşi valori şi idiosincrasii, aceleaşi singurătăţi. Nu e de mirare că prietenii săi au fost cei mai mulţi poeţi, de la Teohar Mihadaş, despre care spune în mod constant că a avut o influenţă decisivă asupra formării sale spirituale, pînă la Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Gheorghe Pituţ, Marius Robescu şi desigur mulţi alţii. Faţă de unii, Emil Cira s-a plasat voluntar în poziţia de discipol, a renunţat uneori cu eforturi pe care puţini le pot face, la propriul ego, i-a încurajat şi i-a sprijinit direct să se afirme la începuturile carierei lor literare, a scris şi a conferenţiat despre ei în Germania unde s-a stabilit din 1978. A fost pentru aceştia un Max Brod mereu disponibil, mereu modest şi mereu egal cu sine în admiraţia pe care o nutrea faţă de opera lor.
Cît priveşte literatura proprie, va scrie în anii ’70 despre experienţa sa românească pagini truculente, dar publicarea lor nu va face parte dintre proiectele sale prioritare, pentru că ele se aflau la ani-lumină de proza timpului. Adevărurile dureroase, ridicolul, absurdul care desfigurau cotidianul vieţii din România comunistă, apăreau nefardate, fără nici o strategie de insinuare, de exprimare printre rînduri, de simplificare sau de edulcorare prin intermediul unor personaje pozitive, ”înaintate”.
La Nürnberg, îşi va cîştiga existenţa ca profesor de limba germană în şcoli private şi va fi pentru prietenii săi din România o gazdă primitoare ori de cîte ori aceştia, mai ales după 1989, vor trece prin Germania. Interesul său se îndreaptă acum către alte arii decît cele afiliate literaturii, către artele plastice, antropologie, filozofia culturii, psihanaliză, folclor etc.: literatură, va continua să scrie doar sporadic. Se va fi aflat într-o etapă în care avea sentimentul inutilităţii scrisului, atît în lumea în care trăia, cea a exilului, cu alte priorităţi şi alte puncte fierbinţi, cît şi în lumea de acasă, unde prietenii erau tot mai puţini, iar noii condeieri, în sfîrşit eliberaţi de constrîngeri, dărîmau fără să reflecteze, reputaţii literare sacre şi credeau, cu un entuziasm deseori pueril, că defrişează drumuri încă neumblate cînd, în fond, nu făceau decît să adîncească şleaurile afunde lăsate de călătorii dinainte.
Volumul care ne este oferit astăzi mi se pare un binevenit semn de îndoială privitor la această inutilitate.
*
Prima parte a volumului, Trei sferturi din jumate, cuprinde patru nuvele ample scrise între 1972 şi 1978 şi, ca număr de pagini, ele le depăşesc cu mult pe celelalte, ulterioare, din ciclul Inelul cu safir. Personajul narator este în nuvela care deschide volumul, Jocuţul mieilor, un profesor navetist care, dintr-un compartiment de tren îşi istoriseşte viaţa cenuşie, pe alocuri umilitoare într-o lume fie primitivă, fie stranie şi derutantă. El are o parteneră cu care întreţine o relaţie dificilă, dar relaţia aceasta este unica deplin omenească. Toate celelalte sînt iluzorii, mimează doar comunicarea. Naratorul trece dintr-un mediu social în altul fără să adere la vreunul, căci pretutindeni găseşte aceeaşi lipsă de substanţă, aceeaşi stranietate, aceeaşi neaderenţă: şi în anii copilăriei şi ai adolescenţei în casa unchiului care l-a găzduit într-un climat de agresivitate perpetuă, şi în tinereţe cînd se întîlneşte în oraş cu prietenii de cafenea, care se ascund în coduri verbale sibilinice şi care, de fapt, fac mai mult zgomot decît comunică, şi cînd intră în contact cu colegii de cancelarie şi cu ţăranii din satul unde îşi are şcoala.
O relaţie ambiguă este cea cu tatăl lui E, un posibil guru, dar, din nou, totul se petrece într-o zonă a sugestiei, a posibilului, nimic nu este cert şi simplu.
Realitatea în care se mişcă aceste personaje fantomatice, aidoma umbrelor chinezeşti pe un perete, este deprimantă. Iată, de exemplu, descrierea satului unde se află şcoala: „Case noi netencuite, învelite provizoriu cu carton gudronat. Ici-colo altele acoperite cu paie. Izolez acest rest exotic. Gardul e din beţe sure, uscate de floarea soarelui înşirate pe sîrmă. Într-o curte aud un guiţat şi deodată pe dinaintea mea trece prin gard fantomatic un purcel negru, cu un rît lung (porc de baltă?) dispărînd în cealaltă parte a drumului. Îmi spun, da, sînt la şes, oamenii n-au lemn pentru gard. Pe pereţii caselor, de-a lungul lor, prinse pe sfori atîrnă şiraguri de păpuşi de tutun. Unele frunze îs desfăcute-n evantai asemenea fructelor tropicale dintr-un sat african. Găinile suie seara cîrîind în pom. Bat zgomotos din aripi. Sus, crengi albite de găinaţul lor. N-au coteţ pentru ele.”
E o lume pe cît de improvizată, tot pe atît de primară şi de violentă. Numele ruralilor sînt ciudate, par desprinse din mahalaua lui Eugen Barbu: Sfertoaica, Friptul, Pitulicea, Garici, Titireaua. O scenă banală poate dobîndi o valoare simbolică pentru felul în care se poziţionează personajul narator cu toţi aceştia şi în contextul din care toţi, inclusiv el, fac parte: „Pe drum, cînd dădeam nas în nas de cineva, faţă-n faţă întîlnirea se desfăşura aşa… Mă zăreau răscolind praful. Aproape de mine micşorau paşii, căscau gura să zică ceva, duceau mîna la căciulă, iar eu mă grăbeam să dau bineţe. În acest punct al ceremonialului, ei se scărpinau boieros în vîrful capului şi treceau, ca şi cum n-aş fi existat, mai departe, exultînd de bucuria farsei jucate. Păi, vezi ’mneatale? Cîţiva paşi mai încolo lăsau întîi căciula să cadă caraghios pe ceafă, apoi şi-o potriveau pe creştet privind în dreapta şi stînga pentru a se asigura că isprava a fost remarcată.” Ceva mai departe, evocînd amintirea bunicului, acelaşi personaj narator mărturiseşte: „Singurul om căruia îndrăznesc să-i vorbesc e de pe alt tărîm.” E fraza-cheie a acestei nuvele care sugerează o lume dominată de volatilitatea şi chiar imposibilitatea contactelor omeneşti simple, înlocuite cu comportamente, gesturi şi discursuri mimetice.
Cu nuvela următoare, Mejda – semn de hotar, marcînd proprietatea ţăranului – ne explică într-o notă autorul –, ne aflăm în plină literatură rurală, dar cu o viziune diferită de altele (de exemplu, cele ale lui Liviu Rebreanu sau Marin Preda), devenite canonice în istoria literară a subiectului. Începutul, cu o familie – adulţi şi copii – care strînge fînul în grămezi, e idilic şi vizual, cu un farmec ce aminteşte paginile din Ana Karenina despre Levin cosind alături de mujici, dar apoi continuarea nu e deloc tolstoiană. Peste satul interbelic, evocat de Emil Cira cu o siguranţă a tonului şi o cunoaştere lipsite de orice notă falsă, năvălesc vremurile noi, comuniste… Stratificarea socială şi economică a satului interbelic, preoţii cupizi, conflictele pentru hotarele între proprietăţi încheiate la tribunal, discuţiile animate şi certurile din cîrciumi – toate acestea devin realităţi obsolete – benigne şi mărunte – confruntate cu tăvălugul schimbărilor radicale postbelice: răsturnarea valorilor şi a ierarhiilor, sărăcirea generală prin cote împovărătoare, obligaţia, pentru toată lumea, de a intra în „colhoz”, procesele politice, exodul la oraş. Nici o scînteie de lumină în această turbulenţă a istoriei care răstoarnă totul şi nuvela devine, prin descrierea morţii lui Mărian, liderul natural al întregii comunităţi, un fel de recviem simbolic al satului, distrus în fundamentele sale.
Inedită, sub raportul convenţiei literare, este intervenţia repetată a unui alter ego al autorului, un fel de daimon socratic care-l supraveghează şi-l inspiră, care întrerupe naraţiunea şi intră în dispută cu el pe marginea textului – un personaj post-modern complice cu cititorul, surprinzător pentru anii ’70.
Cu totul altceva este nuvela Trei sferturi din jumate cea care dă titlul volumului. Mediul continuă să fie cel rural, dar în alt context decît cel evocat în Mejda: un context ferm comunist. E vorba în ea de o anchetă cu privire la un cadavru găsit pe o linie ferată şi care a fost, probabil, victima unei crime. Ancheta este de fapt un raport lung al anchetatorului – un plutonier de miliţie – un monolog amănunţit şi ambiguu despre interogatorii, despre suspecţii din sat şi despre propriile-i sentimente şi trăiri. Miliţianul are o gîndire rudimentară şi vorbeşte o limba imposibilă, plină de greşeli, spune tot timpul enormităţi de la o frază la alta: „În afara respiraţiei nu s-au găsit nici acte”, „Apoi nu se poate să lăsăm aşa nişte vinovaţi, pe care i-am făcut deja (unu, doi, trei, unde-i al patrulea?, care şi ei nu vor să mai scrie încă o dată, că ăsta s-a-mpuţit, şobolanii i-au mîncat gura şi un ochi, am spus să-l coase, ca nişte cizmari şi mi-e scîrbă să-i tot ung degetele cu slănină”, „Atît de tare îi sar dinţii că omul poate să rîdă fără falcă” etc. Dar prostia miliţianului este artificioasă, greşelile lui sînt uneori de-a dreptul savante, neîntîlnite în realitate, sînt nişte produse, am zice de laborator.
Şi Caragiale crea o prostie artificială, dar cu mijloace naturale – ticuri, greşeli etc. luate din realitate – în O noapte furtunoasă unde scena cu Jupîn Dumitrache şi Nae Ipingescu citind şi interpretînd un articol abscons din Vocea patriotului naţionale era în fond o discuţie între oameni interesaţi de subiecte serioase, dornici să facă eforturi de înţelegere (sufragiul universal, democraţie, corupţie etc.), aşadar între oameni cu dispoziţii inteligente. Sau Flaubert în Bouvard şi Pécuchet, unde curiozitatea de a cunoaşte a celor doi copişti şi mijloacele folosite de ei ca să o satisfacă depăşeau cu mult resursele unor inteligenţe medii. Pentru „distilarea” presupusei lor stupidităţi, Flaubert a parcurs o documentaţie uriaşă, care, pînă la urmă, l-a şi epuizat şi i-a grăbit moartea înainte de a termina romanul.
Probabil că nuvela Trei sferturi din jumate este şi ea un astfel de experiment. Ea nu a reuşit să atngă naturaleţea în măsura în care au făcut-o aceste exemple ilustre, dar în monologul miliţianului dincolo de artificii, se găsesc bijuterii preţioase: „Cînd convoiul trece pe stradă, mă omoară lipsa de respect pentru deces.” „Plutonierul stă-n cerdac ca o paralizie” , „Mă uit din cer spre mine, că zboară noaptea peste ghiaţă ca o spaimă cu glas.” „I-am privit cu ciudă şi cu milă şi i-am vestit în pieptul meu înăuntru să nu se audă afară, să mă-nghită reacţiunea”…
Ultimul text dintre cele scrise în ţară, Noaptea obrăzarelor, subintitulat file de jurnal, cuprinde însemnări dintre 14 octombrie 1974 şi 23 martie 1975. Ne aflăm cu ele dincolo de orice convenţie literară, dincolo de ficţiune, de construcţie şi de artificii stilistice, în mijlocul actualităţii româneşti, aşa cum era ea în urmă cu patruzeci şi ceva de ani, într-un moment în care istoria părea încremenită, iar posibilitatea de a trăi într-o realitate autohtonă necomunistă părea la fel de realistă cu a-ţi imagina o mutare pe planeta Marte. Şi, de asemenea, în intimitatea spirituală a diaristului care-şi începe jurnalul cu o percutantă reflecţie despre naţionalismul românesc şi despre gîndirea unică, inculcată de ideologia marxistă: „De perşi s-a putut totuşi scăpa (şoarecele, broasca, păsările şi săgeţile), de învăţătura marxist-leninistă nu se va putea niciodată!”
Dar peste cîteva zile (18 octombrie) diaristul revine speriat: „M-a luat groaza de cele scrise-n caiet mai pe şleau. Nu exprimă oful din rărunchi. Mi-am pus un laţ pe gît.” Va fi fost tentat să întrerupă un jurnal pe care-l simţea debutînd ca un document periculos ce, dacă era descoperit, îl putea priva de libertate, cum li s-a întîmplat altora în vremea aceea? Prudenţa nu a fost totuşi atît de mare, încît să nu-i permită să descrie, cu vervă şi cu sentimente variate – de la ironie, la exasperare – vizita din ajun (17 octombrie 1974) a perechii prezidenţiale: „De dimineaţă au zbîrnîit telefoanele pe la direcţiuni, anunţînd evenimentul şi măsurile luate. Jumatea numărului elevilor din fiecare clasă de liceu, muncitorii de la Ineul, Munca colectivă, funcţionarii de la Consiliu, profii toţi (bărbaţii mai cu seamă) vor fi gata la ora zece a. m. pentru a se îmbarca în autobuzele, ce-i vor debarca în faţa sediului judeţean PCR din Bistriţa” .
Diaristul a participat la vizita prezidenţială ca profesor însoţitor şi supraveghetor al elevilor din clasa sa. Astăzi, descrierea acestui eveniment, cu febrilitatea produsă între politrucii locali, cu curiozitatea şi apoi blazarea mulţimii mobilizate să-l aclame pe preşedintele ţării, cu panica miliţienilor că lumea s-ar putea risipi, plictisită de întîrziere, cu repetiţiile sloganurilor rizibile ce trebuia urlate la trecerea convoiului oficial etc. fac parte dintr-o arhivă, în vremea noastră amuzantă, dar atunci, nu. La fel stau lucrurile cu însemnările despre viaţa cotidiană, despre bancurile la ordinea zilei sau despre mediul profesoral.
Autoanalizele sînt necruţătoare (însemnarea din 25 octombrie 1974). Diaristul nu e preocupat să-şi confecţioneze o imagine convenabilă despre sine şi nu are nimic de împărţit cu ceilalţi din jurul său. Nu este un revendicativ cu înclinaţia de a învinovăţi lumea literară, din care făcea sau făcuse parte pînă de curînd, pentru indiferenţă sau modicitatea nemeritată a existenţei sale. Lumea cealaltă însă, a absurdului, a parvenirii politice, a politrucilor stupizi, a injustiţiei rezultate din selecţia inversă îl revoltă. Iată, de exemplu, un eveniment personal: diaristul susţine un examen pentru un post didactic stabil la un liceu şi, deşi este de departe superior contracandidatului său, un fost demnitar de partid debarcat din funcţie, postul îi este atribuit acestuia. Cînd Emil Cira solicită să examineze probele la examen, este respins cu brutalitate. Să fi fost nedreptatea aceasta flagrantă unul dintre motivele emigrării de peste trei ani?
Însemnările sînt de asemenea preţioase pentru că evocă în trecere, anecdotic şi savuros, unele personaje importante din viaţa literară şi artistică : Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Constantin Chiriţă, Marin Preda, un arhitect Kraşa (Krasowski). Dar jurnalul se termină abrupt la sfîrşitul lui martie 1975: „Ai un copil de crescut! Pictează, fă orice altceva, dar nu scrie! Legămînt! Niciodată de-acum înainte un jurnal! Niciodată!”
E un angajament pe care, din păcate, Emil Cira l-a respectat, se pare, pînă azi, cu scrupulozitate. Ar fi fost extrem de interesant să avem o continuare a jurnalului din anii emigraţiei, cel puţin pînă în 1994, cînd a debutat editorial şi ca poet (volumul Margina) şi ca prozator (Inelul cu safir).
Prozele din Inelul cu safir, reluate în partea a doua a volumului de faţă, se află la antipodul celor realist naturaliste şi în mare măsură autobiografice, scrise între 1972 şi 1978. Subteran, din 1978 pînă în 1994, prozatorul, încă neconfruntat cu cititorii săi, a evoluat către o proză onirică, atemporală, extrem de concisă. O proză de fantezie în spiritul realismului magic, originală, care ne evocă spiritul lui Dino Buzatti (Bătrînul medic, Doi morţi, Romanţ de amor, Logodnicul), sau al lui Borges (Fluturele, Colina cipreşilor, Leoaica, Somnul).
Dar proza cea mai întinsă din acest ciclu, Aici şi acum, se află dincolo de orice referinţe. Ni se propune în ea o discretă, dar tulburătoare, poveste de dragoste a unui cuplu de emigranţi. Totul e sensibil şi pertinent în această proză. Şi reflecţiile personajului narator despre aventura ego-ului, cînd trece dintr-o lume în alta, din ţara natală, în exil, şi evocarea vieţii de dinainte a iubitei lui, şi istoria comunicării lor dificile din pricina însingurării provocate de boală, şi regăsirea finală sub semnul unei fericiri pe cît de reale, tot pe atît de evanescente şi efemere: „Ziua era într-adevăr minunată şi ei umblau uşori şi neînspăimîntaţi pentru cîteva clipe împreună pe coaja pămîntului”.
Aici şi acum îmi pare una dintre piesele care ne dau măsura, cel puţin parţială, a ceea ce puteam aştepta din partea lui Emil Cira dacă aventura sa literară nu s-ar fi oprit în 1994. Sau a ceea ce putem aştepta încă, după acest volum, dacă el va decide s-o reia.