Oglinda literară nr. 157, p. 10590 – http://www.oglindaliterara.ro/oglinda157/files/oglinda157.pdf
Rareori mi-a fost dat să citesc o carte cu un umor atît de dens şi de omniprezent de la prima pînă la ultima pagină ! Aş spune chiar că autorul comite un hybris, o exagerare care se întoarce împotriva sa, dacă faci imprudenţa să-i citeşti cartea ca un roman poliţist, dintr-o dată, de la început pînă la sfîrşit. Te poţi obişnui cu stilul autorului într-atît de mult încît sfîrşeşti prin a nu mai simţi nuanţele dialogurilor, bufoneria personajelor, ridicolul lor şi poţi deveni indiferent. E la fel ca atunci cînd stai prea mult în raza unor substanţe parfumate: acuitatea percepţiei olfactive dispare şi aromele se şterg. Asta înseamnă că Dascălii, dascălii trebuie citită ca o carte de poezie, chiar dacă nu are nimic de-a face cu aşa ceva: cu întreruperi pentru a-ţi reîmprospăta capacitatea de a percepe şi a aprecia farmecul de miniaturist al autorului.
Căci, la drept vorbind, exact asta este cartea lui Marian Drumur – o colecţie de miniaturi, ordonate cronologic pentru uzul cititorului, într-o structură elastică şi încăpătoare – desfăşurarea unui an şcolar, cu diferite evenimente survenite pe parcursul lui. Sumarul este cît se poate de explicit şi dă o primă imagine generală a cărţii. Cine o deschide ştie ce va găsi în paginile ei: Se prevesteşte deschiderea, Primul consiliu profesoral, Simpozionul cadrelor didactice, Concursul de director, după vacanţa de iarnă, Examene şi inspecţii, Luna Mărţişorului, În Postul Mare, Încheierea situaţiei anuale, D-ale bacalaureatului, Întîlnirea foştilor absolvenţi, Centrul de votare.
Totul se petrece în vremea noastră într-un Colegiu tehnic dintr-un oraş de provincie (Stînişoara) şi personajele aparţin unor medii sociale diferite dar înrudite: profesori, elevi, părinţi, politicieni locali, inspectori, medici şcolari, foşti absolvenţi etc. E, la scară redusă, un eşantion reprezentativ pentru întreaga societate românească implicată într-unul dintre cele mai vaste şi mai semnificative domenii ale activităţii naţionale – învăţămîntul.
Şi găsim în eşantionul acesta toate situaţiile paradoxale întîlnite în ansamblul societăţii româneşti care, deşi oficial a depăşit perioada de tranziţie post-comunistă, a păstrat totuşi destule legături cu trecutul totalitar la nivelul mentalităţilor, civismului, profesionalismului, relaţiilor omeneşti, al modului de a-şi promova şi realiza interesele personale în dauna celor generale etc. Întîlnim în cartea lui Marian Drumur oameni fundamental cumsecade dar de un mare laxism moral. Personajele par a fi replici ale lui Ostap Bender, din Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune, romanele satirice ale ruşilor Ilf şi Petrov. În lumea lor, totul se obţine prin mici învîrteli, servicii reciproce, trafic de influenţă, ori prin clasicul bacşiş sub forma de bani, cadouri ori produse alimentare, ca în regimul de subzistenţa totalitar de altădată. Nu are importanţă că regimul s-a schimbat, oamenii transferă cu voioşie vechile năravuri în noile condiţii ale democraţiei care par să-i avantajeze fiindcă au dispărut represiunea şi supravegherea poliţienească. Acum afacerile, mai mult sau mai puţin oneroase, uneori simple găinării, se încheie repede şi la lumina zilei, cu o discreţie minimă pe care toţi o respectă. Autorul a ales să-şi caracterizeze personajele mai întîi printr-o onomastică ciudată, hilară şi sugestivă. Directorul Colegiului se numeşte Aristotel Otânjoiu, o profesoară debutantă se cheamă Ana Maria Ciugulică, alţi profesori şi profesoare sunt Lăpăitu Zenoviu, Partenie Bobleţ, Grumaz Patapie, Sergie Deşelatu, Iolanta Babarău, Curcă Bibiana; bibliotecara este Ţâşmoacă Nemesia, o inspectoare se numeşte Şulfu Genoveva, portarul este Treisfetitu, pe preşedintele de sindicat îl cheamă Răgălie şi i se spune Candelandru, mecanicul şcolii, neamţ după nume, este Coloman Krach etc. – fantezia onomastică a autorului nu are limite. Cu excepţia ultimului personaj care-şi face apariţia în carte, o profesoară Marcela, nu mai întîlnim niciun un nume neutru, lipsit de o conotaţie negativă. Este vorba însă, în marea majoritate a cazurilor, de acelaşi tip de conotaţii întrucît caracterele, scopurile şi mijloacele folosite pentru a le atinge sunt asemănătoare, diferenţiate vag doar de poziţia ierarhică a personajelor. Din acest motiv, numele lor sunt permutabile, fără nici o pierdere în ordinea tipologică. E o situaţie diferită faţă de Caragiale la care personajele erau bine diferenţiate mai întîi prin comportamentul lor. Numele lor era doar o marcă pertinentă în plus, aşa încît permutările n-ar fi fost posibile căci personajul care purta numele Tipătescu nu s-ar fi putut numi Dandanche, iar personajul Trahanache nu s-ar fi putut numi Farfuridi.
Dar la Marian Drumur, onomastica aceasta parodică aplicată tuturor, fără o funcţie de individualizare precisă (o excepţie totuşi, maistrul cu un limbaj buruienos Măgădău) este un mod de a sugera că toate personajele lui fac parte dintr-o lume derizorie unde nu există o ierarhie morală.
Cartea începe cu venirea unei profesoare de limba română suplinitoare, prilej pentru autor de a o familiariza cu mediul social al şcolii. Una din primele scene dă tonul întregii cărţi. Ana Maria Ciugulică vede un elev care spală geamurile şi-l întreabă unde este cabinetul directorial. Elevul îi răspunde de ce nu poate s-o conducă într-acolo: ”Mai acolo-şa; eu trebuie să stau, mi-a zis dom’ profesor că mă trece dacă fac lună geamurile”. Ceva mai tîrziu profesorul Aninoiu care examinează corijenţii îi sugerează unui elev că promovarea lui depinde de ”cumpărarea” unei cantităţi de cartofi (”Vin eu cu maşina, scrie-mi exact adresa.. o să te închei pe urmă, bine? Scrie şi telefonul”). Directorul o primeşte pe noua colegă şi totodată subalternă cu o neplăcere manifestă şi cu o doză de grobianism ( ”Iar mi-a trimis inspectoratul ce-a rămas /…/Bine treci la secretariat”) foarte tipic pentru mentalitatea şefilor mărunţi din vremuri revolute care reproduceau la scară micronică brutalitatea politrucilor din sferele înalte ale puterii. Alte scene de acelaşi gen se succed pe fiecare pagină: un profesor universitar caută ”cu o mică atenţie de la un vechi colaborator” să obţină bunăvoinţa unei profesoare pentru închirierea unei săli de clasă necesară cursurilor lui serale, inspectoarea Şulfu Genoveva obţine de la directorul Otânjoiu, de data asta servil, să i se repare gratuit maşina de către şoferul şcolii şi solicită să i se dea nişte ore de predare, profesorul Deşelatu caută cu disperare (şi găseşte) o relaţie la judecătorie ca să obţină cîştig de cauză în faţa unui vecin care îi cere prin proces despăgubiri pentru o inundaţie, un alt profesor, Bobleţ angajează ”cu cheltuieli minime” un student să-i facă o comunicare pentru un simpozion şi aşa mai departe. Uneori lucrurile sunt cu adevărat grave. Bucătăreasa Rozeta Pogonici obţine discreţia profesoarei de biologie, tot aşa prin mijlocirea unei sacoşe ”cu ceva, ştiţi, pentru acasă de la mine” în privinţa bolii de care suferă – hepatită virală – care ar face-o inaptă pentru munca la bucătărie. Vor fi cazuri de îmbolnăvire după un simpozion al cadrelor didactice cu mulţi invitaţi din exterior, dar chiar şi sub ameninţarea controalelor din partea Direcţiei de Sănătate lucrurile nu sunt privite cu gravitate. Avem tot timpul în minte adagiul lui Raymond Poincaré citat de Mateiu Caragiale în fruntea Crailor de Curtea-veche. „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de Orient où tout est pris à la légère”. Bucătăreasa bolnavă care nu a fost în măsură să prezinte adeverinţa medicală legală despre starea sănătăţii ei se aranjează cu bucătarul şef să n-o concedieze : ”Măsurînd din priviri halatul neîncăpător în care se tot frămînta Rozeta, şeful decise: – Încuie uşa”.
În mediul acesta, Ana Maria Ciugulică se întegrează cu uşurinţă fiindcă şi ea este pe potriva lui. Are un unchi cu o funcţie înaltă la prefectură şi beneficiază de un acces nelimitat la influenţa lui pentru rezolvarea oricărei probleme şi directoarea adjunctă Babarău va apela la intervenţia ei fără nici o ezitare. ”Dascălii” şi cei din jurul lor se înţeleg şi colaborează de minune cînd e vorba să ocolească legile sau să le contorsioneze cu interpretări menite să le justifice micile/marile lor potologării şi interese. Se falsifică, în complicitate cu primarul, facturi de materiale cumpărate pentru întreţinerea şcolii şi directorul Otânjoiu se alege ”cu termopane şi uşi la vilă”, politicienii locali îşi stimulează alegătorii cu ”materiale electorale” adică mălai, zahăr, orez, un profesor vinovat de agresiune sexuală asupra unei eleve este trimis în concediu ca să se muşamalizeze scandalul şi lista se poate lungi pe pagini întregi. Şi iată tipul de om produs de o asemenea şcoală – un fost absolvent îşi povesteşte ascensiunea socială după ce-a terminat colegiul: ”Pe scurt, am refuzat repartiţia, ştiţi cum era… direct la teslă; am făcut trafic cu aur, ceva pârnaie, noroc cu Anda că lucra la penitenciar, am plecat apoi în Germania… slavă muncii, m-am descurcat … numai albine albe n-am avut… acum sunt consilier particular, cu studii postuniversitare recunoscute”.
Nu există sancţiuni definitive într-o asemenea lume în care totul poartă o mască oficială de corectitudine, şi colegiul termină anul şcolar cu o diplomă de excelenţă, ”Şcoală evidenţiată”. Cartea însăşi se încheie cu venirea unei alte profesoare suplinitoare, de religie, în locul preotului profesor Intivitu care a părăsit învăţămîntul pentru o parohie. Replicile personajelor care o primesc (portarul Treisfetitu, directorul Otânjoiu) sunt identice sau foarte asemănătoare cu cele de la început când venise Ana Maria Ciugulică, semn că nimic nu s-a schimbat, ne aflăm într-un carusel. După o întîmpinare la fel de ”entuziastă” ca în cazul profesoarei de română (”N-am dat locuri libere şi-mi trimit la plesneală, îşi închipuie că-s slab de înger!”), urmează împăcarea şi îndemnul către profesoara nou venită să admire rezultatele meritorii ale şcolii, demonstrate de mulţimea atestatelor de pe pereţi: ”Evoluţia calităţii actului instructiv-educativ a fost pururi ascendentă în ultimii ani. Ia aminte, eşti într-un colectiv performant, sper să rămână aşa”.
Cu această frază triumfalistă se închide o carte excelentă care din nou ne trimite la ecouri clasice, la versul lui Bacovia din Cu voi: ”O ţară tristă plină de umor”. Căci după ce ne amuzăm cu isteţimile şi învîrtelile ”dascălilor” lui Marian Drumur, concluzia este, cînd închizi cartea, realmente melancolică şi pesimistă. Nu poţi cere mare lucru de la un învăţămînt care doar mimează educaţia, profesionalismul, competenţa şi cinstea. Şi vrînd-nevrînd intrăm în jurnalistică. În realitatea adevărată, dincolo de ficţiune sau de universul autobiografic al cărţii lui Marian Drumur, aflăm că în cadrul programului internaţional PISA (Programme for International Student Assessment) rezultatele elevilor români sunt inferioare mediei mondiale în domeniile evaluate (matematicã, citire/lecturã şi ştiinte). Ei se clasau la ultima ediţie din 2012, adică în acelaşi an cu apariţia cărţii, pe locul 45 din 65 de ţări participante, şi totodată pe unul dintre ultimele locuri din Europa.
Marian Drumur, Dascălii, dascălii, Timişoara, Eubeea, 2012, 319 p.