Prăvălia culturală : În ce măsură este răsplătit efortul unui creator de artă?

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2015-3.html#2

Nu ştiu cum stau lucrurile în alte domenii de creaţie, în muzică, în artele plastice, în teatru, dar dacă mă gîndesc doar la scriitori aş spune că efortul lor este răsplătit cu scîntei fumigene. Cred că felul cel mai important de a răsplăti efortul unui scriitor este remunerarea prin drepturi de autor a actului de creaţie cînd rezultatul este o operă valabilă. Ea legitimează statutul său profesional şi-l distinge ca scriitor autentic apreciat de cititori de simplul poligraf sau de diletantul fudul şi lipsit de talent pe care nu-i citeşte nimeni. Şi distinge de asemenea şi actul de creaţie ca activitate profesională de creaţia ca hobby ocazional, ca amuzament de salon sau ca exerciţiu de vanitate.

Ne aflăm într-o zonă a truismelor, general ignorate sau uitate. Drepturile de autor nu sunt un privilegiu, ci o condiţie elementară  pentru ca scriitorul să poată scrie, să-şi exercite profesia. Aşa cum celelalte tipuri de remunerare nu sunt nici ele privilegii, ci drepturi imprescriptibile cînd e vorba de medici, de avocaţi,  de politicieni, de frizeri. Or avem, ca orice naţiune care se respectă, o mulţime de medici, de avocaţi, de politicieni, de frizeri etc. care trăiesc din munca lor, dar nu şi scriitori. Scriitorii români care trăiesc din ceea ce ştiu să facă mai bine pe lume – să scrie – sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvîrşire. Sau ceva pe aproape, căci Nicolae Manolescu, într-un articol din 2014 era mai optimist şi aprecia că pot fi număraţi pe degetele de la o mînă  – http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitor-bogat-scriitor-sarac-1_52d93517c7b855ff56901ce6/index.pdf

Cred că explicaţia pentru situaţia atît de dezamăgitoare a scriitorilor români este de ordin general. Da, în România nu se aplică normele, curente în alte părţi, în privinţa plăţii drepturilor de autor, dar cred că, dincolo de problema editorilor de care vorbeşte Nicolae Manolescu, se află o problemă de societate, mult mai gravă, de educaţie şi cultură. Societatea românească nu pare pur şi simplu capabilă să susţină o literatură majoră, scrisă de scriitori profesionişti. Nu există destui cititori de literatură. Trebuie făcută  deosebirea dintre „analfabeţi” şi „oameni fără carte”. Omul fără carte ştie să citească, ştie şi să scrie, dar nu are obişnuinţa să citească şi altceva decît îi este strict necesar – etichetele de pe borcane, subtitlurile de la filme, prospectele medicale etc. – şi cultura lui livrescă este nulă. Analfabetismul nu mai este de mult un obstacol major în România în faţa literaturii, a culturii în general, dar lipsa de carte, da.

Emile Faguet în Arta de a citi se plîngea la începutul secolului trecut că cititorii din vremea lui nu mai sunt ce erau altădată, că sunt grăbiţi şi nu citesc mai mult de douăzeci de pagini pe zi, ceea ce, observă  el, fragmentează lectura şi face dificilă înţelegerea cărţii. Dacă facem o socoteală simplă, douăzeci de pagini pe zi, înseamnă 600 de pagini pe lună, adică două cărţi de 300 de pagini şi 24 de cărţi pe an citite! E o cifră extraordinară pentru cititorii din vremea noastră! Fireşte, pe timpul lui Emile Faguet nu existau nici televiziune, nici Internet, nici telefoane celulare, nici alte gadgeturi electronice, toate concurente ale cărţii de literatură. Aşa încît un alt critic, tot din Franţa, dar din zilele noastre, spunea că cititorul mediu nu citeşte mai mult de cinci cărţi pe an.

Cîtă literatură se citeşte în România? Nu am ştire de o evaluare sau de un sondaj, dar judecînd după nivelul de cultură execrabil al majorităţii comentariilor româneşti de pe Internet sau la articolele din ziare, mi-e greu să cred că cititorul mediu român citeşte mai mult de o carte, cel mult două pe an. Şi probabil că nu de literatură. Fiindcă în joc nu e doar cultura literară, ca o componentă  a culturii artistice. Nivelul cultural scăzut se raportează în egală măsură şi la cultura politică, economică, ştiinţifică, religioasă etc. aşa încît progresul cultural, în care este necesar să sperăm pentru creşterea numărului de cititori, trebuie să fie global.

Cititori puţini înseamnă cumpărători puţini şi de aici urmează lanţul consecinţelor care începe cu editarea: lipsă de rentabilitate, tiraje modice, drepturi de autor fictive, autori care scriu gratis cum ar face muncă patriotică, şi printre picături după ce vin de la serviciu (sau duminica, dacă mai au chef şi inspiraţie), producţie de cărţi mediocre sau pretenţioase a căror lectură descurajează rarii cititori. Şi procesul se reia de la capăt. Pe parcurs, apar acuzaţii între diferitele verigi ale lanţului: editorii sunt de vină fiindcă nu plătesc drepturi de autor, autorii sunt de vină fiindcă scriu cărţi nevandabile, guvernul e de vină că nu subvenţionează destul editurile, cărţile sunt de vină fiindcă-s prea scumpe. Şi aşa mai departe.

Dar în realitate, cauza fundamentală, nu e inoportun, cred, să repet, trebuie căutată în nivelul cultural al societăţii, care face ca România să fie pe unul din ultimele locuri din Europa în privinţa consumului de carte. În zilele noastre în România este tehnic imposibil să avem un scriitor prolific şi consacrat în întregime scrisului precum Mihail Sadoveanu (care la vremea lui ştia să se bată pentru drepturile sale profesionale) sau autori de romane fluviu întinse pe multe volume precum cele semnate cu multe decenii în urmă de Roger Martin Du Gard, Georges Duhamel sau John Dos Passos. Înainte de a se pune problema anvergurii talentului se pune cea a condiţiilor necesare pentru ca acesta să se manifeste. Cînd să scrie, ce editor s-ar încumeta să-i publice şi cine i-ar citi? Scuza că nu se mai citeşte aşa ceva nu stă în picioare. Nebunia mondială cu ciclul celor şapte volume despre Harry Potter ale englezoaicei J. K. Rowlling o anulează. Cu atît mai mult cu cît Harry Potter s-a citit mult şi în România. Dar ciclul acesta n-ar fi putut fi scris de un scriitor român. Soarta primului volum, publicat în 300-400 de exemplare, nici acelea vîndute în totalitate, şi cu zero lei drepturi de autor, l-ar fi descurajat să continue.

Dacă mă întorc acum la tema dezbaterii noastre, aş spune că celelalte feluri de a răsplăti un creator, un scriitor în cazul nostru (cronici elogioase, interviuri promoţionale, premii literare naţionale sau internaţionale, cooptarea în jurii literare, patronarea unor evenimente literare prestigioase etc), sunt utile, agreabile şi binevenite stimulării creaţiei, vizibilităţii şi promovării ei, dar nu sunt esenţiale. Lipsa premiilor literare în palmaresul unui scriitor nu este umilitoare. Realmente umilitoare şi demobilizatoare mi se pare însă lipsa de cititori, pe care niciun premiu literar şi nici un elogiu al criticii nu o pot înlocui.

– See more at: http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2015-3.html#2

Acest articol a fost publicat în Dezbateri, interviuri şi etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *