http://www.revistatimpul.ro/view-article/2398
50
În ultimul vers al “prefeţei” sale la Florile răului, Charles Baudelaire se adresa cititorului numindu-l “Tu, semenul meu, frate!”. Era un mod de a atrage atenţia că autorul nu este diferit, prin natură, de cel care-l citeşte. Răul, păcatele, dorinţele neîmplinite, impulsurile necontrolate, robia simţurilor, violenţa şi, mai presus de toate, plictisul (monstrul tăcut, “mai mîrşav, mai slut, mai rău din fire”), din care îşi trag hrana poeziile (“florile”) cuprinse în volum compun, mai mult sau mai puţin, fondul comun şi cotidian al vieţii multora dintre noi.
Ideea aceasta de consubstanţialitate între autor şi cititorul său explică elementar, dar exact, atît influenţa literaturii asupra cititorilor (şi, dincolo de ei, asupra unei epoci), cît şi dinamica extrem de selectivă a posterităţii.
Un autor “semen” şi “frate” cu cititorii vremii lui se poate bucura de succes şi celebritate o fracţiune de timp (o lună, un an, un deceniu, un secol), dar se prăbuşeşte în anonimat imediat ce natura sa nu mai este sincronizată cu a lor. Johan Huizinga, în Amurgul Evului Mediu, observa că iubitorul de frumos nu mai are nicio satisfacţie la lectura poeziei din secolul al XV-lea, deşi vibrează în faţa picturii din aceeaşi perioadă. Ierarhia din zilele noastre o răstoarnă pe cea de acum 500 de ani, cînd poezia era mult mai admirată decît pictura.
Cum se explică evoluţia asta? Poeţii de la sfîrşitul evului mediu vehiculau concepte, idei, viziuni, valori împărtăşite şi de cititorii sau de auditorii lor. Aceştia din urmă erau o minoritate în raport cu populaţia totală şi făceau parte din aceeaşi lume culturală şi spirituală cu autorii. Cînd fondul acesta comun, sursă de empatie, a dispărut, literatura care-l ilustra a devenit lipsită de interes. Eroziunea nu a atins pictura, fiindcă acolo au prevalat desenul, culoarea, compoziţia care au devenit valori în sine, independente de subiect.
În zilele noastre, indiferenţa sau chiar dispreţul unora faţă de lectură derivă, printre altele, şi din sentimentul că autorul şi opera lui sunt un corp străin şi inutil.
Scriitorul francez Daniel Pennac povesteşte, în cartea sa Comme un roman, dificultăţile întîmpinate, ca profesor, în a atrage spre lectură o clasă de adolescenţi. Într-o zi, profesorul are o intuiţie miraculoasă: vine în faţa tinerilor cu o carte groasă şi le spune că dacă ei nu vor să citească, le va citi el, cu glas tare. Ideea îi plictiseşte dar profesorul insistă să înceapă lectura şi le permite să-l întrerupă peste zece minute, dacă se plictisesc, spre a trece la altă activitate.
Începe să citească. Nu-l întrerupe nimeni; ba, din contra, interesul ascultătorilor este captat în aşa măsură încît mulţi dintre ei vor continua lectura acasă, nemaiavînd răbdare să aştepte lectura publică din clasă.
Nu e deloc sigur că experienţa aceasta a decurs chiar atît de lin sau că putem avea aici baza unei reţete. Dar ea este verosimilă în raport cu exclamaţia lui Baudelaire, care proclamă fraternitatea dintre autor şi cititor.
Ce le-a citit profesorul? Prima pagină din romanul lui Patrick Suskind Parfumul, istoria unui psihopat de geniu din secolul al XVIII-lea devenit ucigaş în serie. Spiritul nonconformist şi rebel al adolescenţilor, a intrat în rezonanţă cu nonconformismul autorului şi cu descrierea sa brutală, necosmetizată a secolului “luminilor,” beneficiar a numeroase clişee idilice în imaginarul colectiv. Iată pagina din Parfumul, citită în clasă de profesorul Pennac: “Pe vremea de care vorbim, în oraşe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi şi bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit şi murdărie de şobolan, bucătăriile a varză stricată şi seu; /…/ Duhneau rîurile, pieţele, bisericile, duhnea pe sub poduri sau în palate. Ţăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaş cît nevasta de meşter, puţea toată nobilimea, ba chiar şi regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrînă, atît vara, cît şi pe timp de iarnă. Fiindcă lucrării schimonositoare a bacteriilor nu i se ştia încă în secolul al optsprezecelea măsura, aşa că nu era făptuire a omului, nici ziditoare nici distrugătoare, nu era nici o vădire a vieţii înmugurind sau descompunîndu-se care să nu fie însoţită de vreo împuţiciune.”
E o imagine realistă şi nesentimentală. Flamanzii care, în secolul al XVII-lea, pictează interioare liniştite şi confortabile, cu mame despăduchindu-şi copiii, o confirmă.