(Din volumul Imprevizibilul triumf, Iaşi, Institutul european, 2008).
Cu La concierge du Panthéon, roman datorat unuia dintre scriitorii importanţi din Québec, Jacques Godbout, ne aflăm în vecinătatea unor teme destul de uzate – ambiţia de a deveni scriitor şi viaţa literară la Paris. Prin asociere însă, şi prin adăugarea unor ingrediente luate din reţetarele uzuale ale romanului, ele devin interesante, la „activ” adăugîndu-se şi scriitura elegantă, ironică presărată cu observaţii fine.
Aşadar Julien McKay, 48 de ani , meteorolog rămas fără post datorită unei restructurări abandonează căutarea altei slujbe şi hotărăşte să-şi realizeze un mai vechi proiect, acela de a scrie un roman. Romanul se va numi Alias Boileau şi va trebui să nareze viaţa unui imigrant canadian francez din Statele Unite care, întorcându-se din războiul din Vietnam, a intrat în afaceri şi şi-a schimbat numele din Boileau în Drinkwater. Cum poate fi explicată alegerea lui George Boileau de a-şi americaniza numele? aceasta este întrebarea centrală la care proiectata carte a lui Julien McKay ar încerca să răspundă. Ar fi vorba deci de un roman axat pe o problemă de identitate, şi Julien McKay va încerca să-l scrie la Paris. Într-un Paris care nu corespunde însă imaginii idealizate din mintea lui şi care deci, prin forţa lucrurilor, îl dezamăgeşte.
Romanul acesta al lui Jacques Godbout – al 35-lea într-o carieră literară de circa 50 de ani – , publicat la Seuil în 2006 şi distins cu premiul Maurice-Génévoix – fusese predat sub numele Julien, l’écrivain. Editura a refuzat însă titlul, pe care l-a găsit prea insignifiant, şi atunci autorul a propus Le syndrome du Panthéon. Nici acesta nu era bun aşa că s-a impus titlul propus de editură – La concierge du Panthéon – care nu prea are legătură cu conţinutul. Portăreasa e o simplă figurantă – nu ocupă mai mult de o jumătate de pagină- dar Panteonul literar din care scriitorul veleitar se imaginează făcând parte după scrierea şi, bineînţeles, după succesul viitorului său roman este important.
„Sindromul Panteonului” din titlul propus de autor – care ar fi fost descoperit de un psihanalist montrealez, – ar fi starea de dezechilibru emoţional şi mintal apărută după contactul cu Parisulî: „/…/frumuseţea locului, subtilitatea codurilor sociale, numeroasele capcane ale unei limbi arogante, rivalităţile din mediul literar şi mai ales singurătatea îi fac pe unii dintre concetăţenii săi, potrivit psihanalistului quebechez să-şi piardă minţile”. Aceasta este în fond substanţa romanului.
Istoria romancierului veleitar Julien McKay ar fi istoria apariţiei acestui sindrom al Panteonului, datorat însă, în cazul lui, nu impresiei copleşitoare produsă de frumuseţea locului şi de subtilitatea codurilor sociale ci, dimpotrivă, eşecului de a intra în rezonanţă cu ele. Impasul scriitoricesc este una dintre faţetele acestui eşec.
La drept vorbind contactul cu Parisul este, pentru el, din prima clipă dezamăgitor. Julien McKay, cu micile lui economii de slujbaş care nu-şi poate permite nici un fel de extravaganţă, se trezeşte într-o dimineaţă de noiembrie cînd descinde din avion, în faţa unui oraş de o inefabilă ostilitate. Mai întîi arhitectura cartierelor de la periferia Parisului i se pare „oribilă”. Este duminică, oraşul este închis – ceea ce surprinde în mod neplăcut un nord-american – şi nu are unde bea o cafea după noaptea epuizantă petrecută în avion. Iar frigul de noiembrie este şi mai neplăcut din cauza oboselii. Caută o casă a scriitorilor a cărei adresă o avea dintr-un magazin literar şi o găseşte cu mare greutate întrucît clădirea este ascunsă îndărătul unor ziduri înalte şi nicio firmă nu-i indică prezenţa. Este extenuat şi de călătorie şi de valizele pline de cărţi pe care, în mod inutil, le-a cărat cu sine. Nu şi-a rezervat cameră la hotel şi acum nimeni nu vrea să-l găzduiască. Iar când găseşte totuşi o cameră cu chirie, ea este ocupată clandestin de o dansatoare ţigancă româncă, Mişca, hăituită de un proxenet. Va reuşi să o scoată din cameră şi s-o pună la adăpost de urmăritorul ei, plasînd-o într-o mînăstire „spre a–şi reface o virginitate”.
Şi astfel, fără să fie aşteptat de nimeni, Julien McKay, care nu are nimic din structura unui Rastignac, ajunge să cunoască din Paris, mai ales viaţa anonimilor din cartierul său. Devine un client obişnuit al unei bodegi din apropiere unde îşi scrie ostentativ romanul, spre admiraţia patronului, intră în vorbă cu cerşetorii de pe malurile Senei şi le oferă de băut după ce le cîştigă încrederea, umblă prin magazinele de mărunţişuri, fraternizează cu un student japonez în privinţa dificultăţilor limbii franceze.
Suferă de frigul începutului de iarnă în camera sa neîncălzită şi se refugiază în bodegi sau în sălile de cinematograf. Constată cu melancolie că nu poate ţine pasul cu tinerele pariziene care-l depăşesc pe stradă, în ciuda eforturilor lui de a merge cot la cot cu ele, juvenil.
Singurătatea îl împinge către mici iniţiative riscante. Vizitează Luvrul şi încearcă să acosteze o supraveghetoare de sală care-l impresioneaza prin trupul ei statuar, mai mult decît operele de artă înconjurătoare. În ciuda bunăvoinţei fetei, dialogul stagnează şi se termină lamentabil, fără nici o consecinţă.
Proprietăreasa, la curent cu asiduităţile sale scriitoriceşti îl invită la un dineu spre a-l prezenta unor prieteni. Sunt oameni de cultură, literaţi, o Jacinthe, filozoafă, un negustor de tablouri, un ofiţer – toţi cu o conversaţie vie, dar pretenţioasă, despre tot felul de subiecte, de la viitorul lumii, la raportul dintre lege şi ficţiune. Julien pare terre à terre cu lipsa lui de aplomb şi de erudiţie şi face o figură mai curând uşor ridicolă Aşadar nici reputata conversaţie franţuzească de salon nu este pentru el, o experienţă pozitivă.
În fapt, toată aventura sa pariziană se compune dintr-o aglomerare de detalii şi de întîmplări infinitezimale care construiesc un ansamblu dezolant. Totul pare să-l respingă şi să-i arate că e străin şi inoportun în acest Paris care i se pare înfrumuseţat artificial prin referinţe culturale. Relaţiile cu lumea literară, atît cîte sunt, nu simplifică, ci dimpotrivă îi adîncesc senzaţia de marginalitate. Asistă într-o librărie la lansarea unei cărţi scrise de un autor din Quebec, aşadar de un conaţional. Acesta e de fapt profilul librăriei, să promoveze în Franţa literatura quebecheză. Dar explicaţiile pe care le primeşte de la un obişnuit al locului sunt dezamăgitoare. Ele sunt pline de observaţii pe care le auzim uneori – nu e nimic nou sub soare! – şi la adresa politicii culturale româneşti: „Lansăm de toate aici /…/, nu e nevoie ca opera să fie genială sau chiar lizibilă, dar autorul trebuie să fie în oraş. Ideea este /…/ să oferim un surogat de centru cultural pe care guvernele din Quebec, indiferent de partidele la putere, nu îndrăznesc să-l creeze /…/ Vedeţi, invitaţiile sunt plătite şi trimise prin poştă de Delegaţia Quebecului, care oferă şi vinul. Librăria se alege cu publicitatea, editorii livrează cincizeci de exemplare pe care or să le lase să zacă în depozit cîteva luni şi autorii sunt măguliţi că au fost lansaţi la Paris, în Franţa! Astfel toată lumea e mulţumită, lansarea produce un articolaş în Le Devoir la Montreal, dar niciun ecou aici.”
O vizită la un scriitor celebru, vorbăreţ şi uşor decrepit nu este de loc de natură să-l încurajeze fiindcă Julien nu reuşeşte să aducă în discuţie proiectul său.
Reuşeşte totuşi să-şi scrie cartea şi începe să caute un editor. Fireşte că se gîndeşte mai întîi la marile edituri, la Gallimard, Seuil, Laffont etc. dar nu poate să treacă de telefonistele care nu-i dau nici o şansă să intre în contact direct cu directorii literari. Şi atunci, se mulţumeşte cu o editură obscură, mai accesibilă. Dar surpriza e totală. Directorul editurii a plecat undeva în Egipt şi singura persoană prezentă în editură este secretara, nemulţumită că nu a mai fost plătită de două luni. Excedată de vanitatea expeditorilor de manuscrise, singura ei activitate este să desfacă plicurile şi să arunce textele autorilor dornici de editare, la gunoi. Îl roagă chiar pe Julien s-o ajute să transporte cantitatea prea mare de hârtie în tomberonul din curte. Fireşte că Julien refuză să împărtăşească aceeaşi soartă cu a autorilor necitiţi şi aruncaţi la gunoi şi nu-şi lasă manuscrisul pe mîna secretarei.
Experienţa aceasta este picătura care umple paharul. Julien devine brusc bizar, vorbeşte cu păsările din parcuri despre ambiţia lui scriitoricească, apoi în camera în care locuieşte de cinci luni provoacă fără voie un incendiu. Va fi salvat, diagnosticat de un medic psihiatru quebechez că suferă de diagnosticul Panteonului şi trimis acasă în Quebecul lui, din America de Nord.
Cartea lui Jacques Godbout narează fără gravitate, mai curînd amuzat şi persiflînd diferitele percepţii culturale, povestea unui eşec. Dar, în acelaşi timp, şi povestea unui anumit miraj – mirajul literar- a cărui frecvenţă face din el un fenomen interesant de sociologie culturală.
Este drept că ambiţiile literare sunt mult mai răspîndite decît cele muzicale sau decît cele legate de artele plastice. Există puţini oameni care să vrea pur şi simplu să compună o sonată sau să picteze un tablou spre a lăsa urmaşilor o lucrare artistică personală, dar în schimb, după cum ştim, sunt foarte mulţi care se agaţă de ideea unei cărţi pe care o vor scrie cândva. Talentul literar, s-ar zice, e mult mai democratic distribuit decît talentul muzical sau artistic. Exclamaţia patriotică „Românul s-a născut poet!” este valabilă pentru toate neamurile, dacă prin poet înţelegem, în sens larg, artizan al scrisului.
La un Salon literar din Montreal, cu mulţi ani în urmă, o scriitoare în vîrstă încerca să explice dece lectura este tot mai mult o ocupaţie marginală: „Fiul meu, spunea ea, a deschis anul trecut o editură. La trei luni de la deschiderea ei aveam peste patru sute de manuscrise groase de citit. Păi cînd să mai aibă timp oamenii să citească, dacă scriu atîta?” Este ce i se întâmplă şi lui Julien McKay care în timpul celor cinci luni consacrate romanului său, nu citeşte, din cărţile ce-i trec prin mînă, decît titlurile şi textele de promovare de pe coperta a patra. Cu gîndul la viitoarea copertă a patra a romanului său.