Note şi aforisme: Tableta de lut (2)

Publicat în iunie 25, 2014 de Mircea

(Timpul, mai 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/revista_timpul_182.pdf)

24

La prima vedere, Michel Houellebecq este opusul lui Milan Kundera. Ideea marelui ceh, adversar al biografismului, că singurul element important din viaţa unui scriitor este opera sa, pare să-i repugne căci el aduce în scenă, sub o mască relativ transparentă, personaje care îi  reiau obsesiile şi psihologia contorsionată.

În 2010, Michel Houellebecq a publicat  romanul Harta şi teritoriul.  Noutatea faţă de celelalte romane ale sale este lipsa măştii: unul dintre personajele importante ale cărţii este însuşi scriitorul Michel Houellebecq, alături de un alt personaj, tot real, dar mult mai episodic, scriitorul Frederic Beigbeder.

Utilizarea copioasă a procedeului cunoscut sub numele de punere în abis (mise en abyme,  propus de André Gide) nu face din personajul Michel Houellebecq un ins simpatic.

Unul dintre punctele de referinţă ale lui André Gide, pentru a descrie ce se  înţelege  prin punerea în abis, era tabloul lui Velazquez, Aristocraţii.  În el, Velazquez se pictează pe sine însuşi, în atelier,  în exerciţiul funcţiunii sale de pictor al familiei regale spaniole. Imaginea sa este plină de demnitate. Regele şi regina, ale căror chipuri se văd într-o oglindă, par nişte oameni simpli, lipsiţi de majestate, iar atelierul pictorului este ocupat în prim-plan de personaje copii – infanta Margarita şi suita ei, printre care şi doi pitici – toţi îmbrăcaţi  aidoma unor adulţi mărunţi şi cu comportament de adulţi. Mai apar în tablou un cuplu de maturi – o guvernantă cu un însoţitor. Dar silueta înaltă şi viguroasă a pictorului, fruntea lui  largă, mustaţa  virilă, tunsă cu grijă şi cu colţurile întoarse, privirea concentrată şi pătrunzătoare, deloc intimidată de prezenţa auguştilor oaspeţi fac din el personajul cel mai marcant al tabloului. Deşi el este plasat, discret, într-o margine a atelierului.

Nimic de felul acesta în  tratamentul personajului Michel Houellebecq de către  autorul Michel Hoeullebecq. Personajul Michel Houellebecq este un scriitor în pragul bătrîneţii, alcoolic, placid, egocentric, dezordonat, obosit, singuratic şi steril. Îi trebuie mai mult de două luni ca să scrie o prezentare de cîteva pagini a unui pictor, iar la întîlnirea cu acesta, imaginea lui ilustrează o decrepitudine avansată : ”Autorul Particulelor elementare era îmbrăcat cu o pijama gri cu dungi care-l făcea să semene cu un puşcăriaş dintr-un serial tv. Părul îi era încîlcit şi murdar, faţa roşie, aproape devastată de acnee şi el, vag, puţea. Incapacitatea de a-şi face toaleta  este unul din semnele cele mai sigure ale instalării unei stări depresive, îşi aminti Jed”. Mai tîrziu, în cursul unei discuţii banale despre produsele care se demodează repede şi dispar  din magazine, Michel Hoeullebecq începe să plîngă ”încet, cu lacrimi grele”.

Personajul acesta este victima unei crime scabroase. Imaginea insuportabilă a cadavrului ciopîrţit este în schimb contrabalansată, ironic, de reacţiile demnitarilor politici  care se declară ”zdrobiţi” sau ”profund întristaţi” de asasinarea ”unui creator imens care va rămîne veşnic în inimile noastre”.

Aşadar, spre deosebire de |Milan Kundera, a cărui biografie oficială de pe pagina de gardă a cărţilor sale se reduce la un singur rînd (Milan Kundera s-a născut în Cehoslovacia. În 1975 , se instalează în Franţa), Michel Houellebecq  pare că ne introduce fără complexe în intimitatea sa cea mai puţin convenabilă.

Dar nu cumva ne înşelăm?  Această punere în abis este oare un exerciţiu de exhibiţionism biografic ce satisface  o irepresibilă nevoie de confesiune, sau e vorba de un demers narativ original, cu premeditate efecte literare? (De succes, căci romanul lui Michel Houellebecq a obţinut primul Goncourt în 2010). Sau poate că parcurgem o simplă ficţiune, concepută ca o supunere ironică la exigenţele cititorului obişnuit, al cărui  inventar de referinţe culturale este format de lectura tabloidelor.  Ori poate că autorul Michel Houellebecq ne oferă prin personajul Michel Houellebecq ceva mai grav decît toate astea, şi anume, o imagine dezolantă a singurătăţii afective  în lumea de azi pe care celebritatea, neputînd să o suplinească, o transformă  într-o stare depresivă permanentă şi într-un plictis fundamental.  Plictisul sau urîtul lui Baudelaire din Florile răului: E unul şi mai mîrşav, mai slut, mai rău la fire!/Deşi nici nu se zbate şi nici nu-i zgomotos/El ar distruge lumea întreagă bucuros/Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;//Urîtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate,/Visează eşafoduri fumînd nepăsător,/Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o cititor,/ – O cititor făţarnic, – tu semenul meu,  – frate ! (traducere de Al Philippide).

Uneori, întrebările pe care ni le inculcă o carte sunt mai numeroase decît răspunsurile pe care le conţine.

 

În categoria Antologie | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Note şi aforisme : Tableta de lut (1)

Publicat în mai 5, 2014 de Mircea

(Timpul, aprilie 2014, p.17 – http://www.revistatimpul.ro/revista_timpul_181.pdf)

19

De la o anumită depărtare, în timp, în spaţiu sau în amîndouă, priveşti oamenii cum ai privi ţările şi continentele pe o hartă. Oricît de mari ar fi, le vezi limitele.

20

Oricum ar arăta istoria sa, un popor găseşte în ea suficiente motive de mîndrie şi de superioritate faţă de alte popoare.

21

Există un posibil model cultural al felului cum ar trebui ne sfîrşim viaţa : Socrate în Fedon al lui Platon, condamnat să bea cucută, este înconjurat de prieteni şi discută calm cu ei despre nemurirea sufletului, asigurîndu-i că moartea nu-l sperie . Prietenii îl respectă, îl iubesc, îl admiră. Tot ce spune Socrate este ascultat cu religiozitate, toate sfaturile şi gîndurile sale exprimate în ziua din urmă sînt nobile şi memorabile.

Apoi, el moare senin după ce a sorbit resemnat cupa cu otravă, fără să uite în ultimele clipe, să-i  aducă aminte celui mai apropiat dintre cei de faţă, lui Criton, o mică datorie sacrificială – un cocoş pentru Asclepios.

Mult mai afectaţi par prietenii. Stările lor sufleteşti sînt ambivalente, Socrate este atît de consecvent cu imaginea sa dintotdeauna, de nimic tulburată, încît ei uită că e ultima zi din viaţa lui, şi discuţia cu el se desfăşoară demonstrativă la fel ca altădată, Dar cînd  el bea cupa cu otravă, brusc durerea îi cotropeşte. Unul dintre ei începe să plîngă şi Socrate, îi cere, şi lui şi celorlaţi, să se liniştească, să nu se lase pradă unor asemenea ”lamentaţii deplasate”.

Platon, bolnav fiind, a lipsit de la ultima întîlnire cu mentorul său, însă  a transmis posterităţii, prin mărturia lui Fedon, un tablou grav, solemn, dar în fond luminos şi mult idealizat. Lipsesc din el singurătatea, tăcerea, suferinţa fizică, spaima, mizeriile trupului, insignifianţa.

Modelele culturale seamănă cu statuile eroilor. Nu au riduri.

Dar iată cazul  lui Seneca, unul dintre primii care a încercat să urmeze modelul socratic.
Intrat în dizgraţia fostului său elev şi discipol Neron, ajuns împărat, filozoful este condamnat, aidoma lui Socrate, să se sinucidă.. Pînă la un punct scenariul, relatat de Tacitus în Anale, este identic. Seneca se află în ultimele clipe ale vieţii înconjurat de prieteni loiali pe care-i încurajează şi cărora chiar le ordonă să nu se lamenteze. Îşi deschide vinele şi, în plus faţă de Socrate, este  asistat de soţia lui care vrea şi ea să moară, spre a-l însoţi  în trecerea dincolo de pragul vieţii. Filozoful îşi dictează ultimele reflecţii secretarului său, referindu-se amănunţit la viaţa şi opera sa. Durerea este însă atroce, soţia lui, de asemenea suferă cumplit şi se vaietă alături de el şi atunci Seneca dă dispoziţie să fie dusă în altă încăpere unde i se închid vinele.

Cît despre el, mereu pe urmele lui Socrate, îi cere unui prieten şi totodată medic să-i dea să bea cucută   Însă nici cucuta nu-l eliberează de suferinţă. Intră într-o baie caldă spre a accelera scurgerea sîngelui,  dar agonia se prelungeşte. În cele din urmă, recurge la baia de aburi care îl ajută, provocîndu-i un infarct.

Din nefericire, reflecţiile lui Seneca  nu se vor păstra pentru urmaşi, aşa cum s-a întîmplat, de vor fi fost reale, cu cele ale  lui Socrate.

22

Într-un vechi film american de război, al cărui titlu l-am uitat erau cîteva secvenţe cu un mic grup de militari germani din al doilea război mondial, rătăcitor în deşertul saharian sub comanda unui ofiţer care nu voia  să accepte că Germania a pierdut războiul în Africa.  Din cînd în cînd, minuscula trupă de ireductibili distrugea cîte un neînsemnat  obiectiv inamic. Dar unul dintre militari, exasperat  de această luptă fără sens, îi sugerează ofiţerului că mai înţelept ar fi să înceteze lupta şi să se predea. ”V-am dat un scop, spune (aproximativ) ofiţerul şi l-aţi atins. Mîine o să aveţi un altul. Şi poimîine altul. Asta e raţiunea noastră de a fi, să avem totdeauna un scop”.

23

Nimic nu e mai de preţ pentru un om franc şi de valoare decît să-şi păstreze întreagă identitatea în raport cu alţi oameni asemenea lui sau chiar superiori. Dar cînd e vorba de inşi mediocri, cîţi nu renunţă la ea cu bucurie ca la o haină care nu-i mai încape de îndată ce li se dă ocazia să se strecoare în îmbrăcămintea altora mai presus de ei? Chiar dacă în haina dinainte se simţeau foarte importanţi. Căci mîndria prostească nu-i  împiedică pe oameni să poată fi convinşi cu uşurinţă că oricît de înaltă ar fi opinia lor despre ei înşişi, ea este totuşi prea modestă faţă de ce ar merita să fie.

.

În categoria Antologie | Etichete , , | Lasă un comentariu

Cînd scrisul devine muncă patriotică. Pe marginea unui articol de Nicolae Manolescu

Publicat în ianuarie 20, 2014 de Mircea

http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitor-bogat-scriitor-sarac-1_52d93517c7b855ff56901ce6/index.html?fb_action_ids=500680446719339&fb_action_types=og.likes&fb_source=other_multiline&action_object_map=[1448314112049992]&action_type_map=[%22og.likes%22]&action_ref_map

Cînd scrisul devine un fel de muncă patriotică neremunerată, e normal ca produsele să fie  modeste, ca majoritatea cititorilor să se dezintereseze de ele, ca editarea unei cărţi româneşti să devină păguboasă sau neinteresantă financiar pentru editor şi, în consecinţă, ca acesta să se comporte discreţionar cu autorul ei, dar avînd conştiinţa că îi face un bine enorm şi lui şi culturii române fiindcă totuşi îl publică ! Un cerc vicios.

Obligativitatea respectării contractelor, transparenţa şi respectul reciproc în relaţia autor-editor ar fi benefice pentru toată lumea. Ar apărea o adevărată şi stimabilă piaţă a cărţii româneşti, cu exigenţele ei. Numărul autorilor editaţi –  şi  cu siguranţă şi al editorilor  – ar scădea fiindcă ar rămîne numai cei  capabili să satisfacă aceste exigente. Editorii activi ar deveni mai pretenţioşi  şi efortul lor, referitor la cartea roamânească mult mai rentabil.,  Literatura publicată ar fi de o calitate superioară (ca orice produs pentru care se plăteşte) şi, în consecinţă, interesul publicului ar creşte. Abia atunci am putea avea autori români ale căror cărţi bune, conformîndu-se pieţii, ar atinge tiraje de zeci şi de sute de mii de exemplare, fapt ce le-ar permite să trăiască din scris.

Dar fireşte că schimbarea şi intrarea în rîndul lumii normale implică răbdare şi foarte multă voinţă şi onestitate din partea tuturor (editori, autori, critici şi cronicari literari) fiindcă depăşirea inerţiei şi declanşarea unei dinamici inverse nu se pot realiza cu simplitatea cu care răsuceşti un comutator ca să faci lumină.

Şi ar mai trebui bine înţeles ce înseamnă piaţa literară sau piaţa cărţii. Ne aflăm în zona lucurilor comune dar e bine totuşi să le reamintim celor dispuşi să zboare la o prea mare altitudine.

Piaţa cărţii nu e un sfinx care ar presupune compromisuri din partea autorilor obsedaţi concomitent de intrarea în graţiile ei şi de puritatea şi rafinamentele literare pe care piaţa nu le-ar înţelege, ci  un aliat indispensabil. Din ea fac parte nu doar publicul numit larg,  care, în cel mai bun caz, citeşte cinci-şase cărţi pe an, ci şi oamenii cultivaţi, studenţii, profesioniştii literaturii (criticii şi istoricii literari), cititorii care frecventează literatura  cu interese documentare, cititorii pasionaţi sau doar cei ocazionali, snobii etc.

Cît priveşte zona pieţii care reclamă o literatura de consum, de gară, este bine să observăm că  literatura de mare calitate, profundă, rafinată, expresivă nu poate înflori decît într-o lume care citeşte. E cel mai simplu dintre pleonasme. Înţelegerea  publicului larg pentru literatura lui Dostoievski, Proust, Joyce, Borges, Faulkner, Marquez etc.  nu a fost posibilă decît într-o lume în care literatura, zisă de unii în derîdere comercială sau paraliteratură, (Eugen Sue, Al. Dumas, Arthur Conan Doyle, Agatha Christie, Karl May etc.) şi-au îndeplinit cu brio şi cu glorie misiunea de dezvoltare  şi rafinare a gustului public. Într-o lume literară sănătoasă cum este cea franceză, de exemplu, mereu un model idealizat  pentru sensibilitatea românească, cele două coexistă cu demnitate. Anna Gavalda, Amélie Nothombe şi Marc Lévy convieţuiesc, adulaţi şi admiraţi, cu scriitori ”serioşi” şi celebri, precum Michel Houellebecq sau  Frédéric Beigbeder. Şi unii şi alţii trăiesc foarte bine din scrisul lor.

În categoria Opinii | Etichete , , , , | Lasă un comentariu

Întîmplări vechi cu prieteni şi mai vechi (1): Un Basarab la uşă !

Publicat în ianuarie 4, 2014 de Mircea

http://www.pravaliaculturala.ro/evantaie_2012-9.html#2
Într-o noapte rece de septembrie cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă băteam bulevardele bucureştene cu prietenul meu, poetul Emil C.,  în căutarea unei cîrciumi. Era aproape două noaptea, la Albina se închisese de la ora 11, la restaurantul de alături, din pasaj, la Mercur, de la 12, la restaurantul Gării de la ora unu şi din toate locurile astea fusesem invitaţi politicos să mergem acasă.

Dar nici nu se punea problema. Mai aveam multe de rezolvat în seara asta şi Emil mai avea multe versuri să-mi recite sau să-mi citească dintr-o poetă pe care o descoperise într-un cufăr strămoşesc, cartea ei vreau să spun. Poeta se chema Bilitis şi trăise pe vremea lui Sapho. Ceea ce ne impresionase profund. Mai ales pe Emil:

–  E extraordinară, îmi spunea el fluturînd cărţulia îngălbenită. Ia ascultă, cine a mai spus aşa de frumos? Marea era neagră ca un cîmp de violete. Calea Laptelui curgea din uriaşa mamelă divină.

Şi tot aşa cu alte şi alte versuri nemaipomenit de frumoase.

Şi îmi citea entuziasmat marcînd cu un deget în aer, ritmul poeziei. Parcă dirija şi parcă degetul lui era o baghetă. De fiecare dată îl întrerupsese chelnerul:

– Plata, vă rog, e ora închiderii.

Emil făcea un gest patetic de disperare. Era profund jignit de meschinăria asta cu plata.

De trei ori am ieşit jigniţi din restaurantele alea cu chelneri insensibili la poezie. Şi tot de trei ori, doar el a plătit, fiindcă eu, pe vremea aia, eram un amărît de student, ochelarist, firav, nebărbierit, îmbrăcat cu haine lucioase de atîta purtat şi fără un sfanţ în buzunar. Eram doar un ascultător atent, iubitor de poezie şi de accesoriile ei ca, de exemplu, votca.

Şi ne-am pomenit la un moment dat pe fostul bulevard Magheru în faţa barului Lido. Era deschis pînă la trei  dimineaţa. Numai bun pentru noi.

Dar uşa mare de sticlă de la intrare era închisă. Dincolo de ea, înăuntru, un portar gras şi bătrîn, îmbrăcat într-o uniformă neagră cu fireturi aurii şi purtînd pe cap un chipiu militar se uita cu dispreţ la trecătorii zgribuliţi de pe bulevard. Misiunea lui era să deschidă uşa pentru clienţii care ieşeau din bar şi s-o închidă repede în nasul celor care voiau să intre. Barul era plin şi i se dăduse ordin să nu mai lase pe nimeni fiindcă programul se termina într-o oră.

Priveam descurajaţi portarul acela fudul de uniforma lui cu fireturi care  habar n-avea de Bilitis şi care ne refuza bucuria lecturii înăuntru, la căldură.

Ieşiseră de acum, rînd pe rînd, vreo cinci-şase clienţi, de fapt cupluri, şi într-un tîrziu, Emil şi-a pierdut răbdarea. Cînd a ieşit ultimul, mi-a şoptit să rămîn pe loc, a pus hotărît un picior în uşă şi a început să-i spună ceva repede, repede  portarului, arătîndu-mă cu degetul.

Portarul a vrut o clipă să se debaraseze de agresor, dar apoi, privindu-mă, a intrat în vorbă cu el. Şi după cîteva fraze schimbate pe un ton din ce în ce mai prietenos, Emil mi-a făcut semn să mă apropii:

– Vă rog să intraţi, domnul a fost amabil şi m-a înţeles, mi-a zis el foarte respectuos în timp ce portarul m-a salutat cu mîna la chipiu, înclinîndu-se uşor.

Am coborît cele cîteva trepte care dădeau în barul aflat la subsol şi peste cîteva minute ne aflam comod aşezaţi pe două taburete la o masă joasă, fiecare cu cîte o votcă mare în faţă. Era cald, era fum de ţigară, de la un tonomat răsuna vocea lui Nat King Cole şi barul, cu covoare groase şi moi, învăluit într-o lumină tamisată, era un adevărat paradis.

– Ce i-ai spus portarului? l-am întrebat  pe Emil pînă să înceapă lectura din Bilitis şi după ce-am ciocnit paharele cu votcă.

– I-am spus: Omule,  trebuie să-mi dai voie înăuntru! Ştii dumneata cine e domnul acela tînăr din spatele meu? E un Basarab, domnule! Ultimul Basarab în viaţă, domnule! Ultimul descendent al lui Mircea cel Bătrîn! Tot Mircea îl cheamă. Nu poţi să-l ţii afară. Nu poţi să mă laşi cu un Basarab la uşă, domnule, e ridicol, nu se poate!

Emil tăcu modest şi bău o gură de votcă. Pe urmă, scoase cărţulia lui Bilitis din buzunar.
Aveau să treacă mulţi ani pînă să aflu că Bilitis n-a existat niciodată şi că era o invenţie a poetului Pierre Louys.

În categoria Antologie | Lasă un comentariu

Fragment din romanul Clepsidra (4): Oratoriul (continuare)

Publicat în decembrie 28, 2013 de Mircea

((fragment din romanul Clepsidra, EuroPress, 2010)

Era din nou într-o vineri când François a telefonat cǎ nu poate veni la serviciu. Domnul Cadieux le anunţase absenţa lui, François îşi luase o zi liberǎ.

Când au rǎmas singuri, dupǎ plecarea domnului Cadieux, Suzanne a pregǎtit o cafea şi a început sǎ vorbeascǎ. Era îngrijoratǎ pentru Melissa care începuse sǎ frecventeze nişte prieteni dubioşi. Devenise tǎcutǎ, irascibilǎ, venea acasǎ noaptea târziu, mult dupǎ miezul nopţii, uneori în week-end doar dimineaţa. Fuma mult, începuse sǎ bea şi spunea, când maicǎ-sa o întreba ce i se întâmplǎ,  cǎ nu o priveşte, e viaţa ei personalǎ. Dacǎ nu-i convine, ea poate sǎ plece de acasǎ. Suzanne era totuşi mulţumitǎ fiindcǎ Melissa îi promitea tot timpul cǎ vrea sǎ termine colegiul:

–  Nu vreau sǎ spun cǎ am ceva împotriva ei, nu o judec, spuse Suzanne. Şi eu când eram la vârsta ei nu lǎsam sǎ treacǎ o zi fǎrǎ sǎ-mi fac de cap. Ieşeam cu bǎieţii în fiecare searǎ pânǎ la douǎ-trei noaptea, uneori nici nu veneam acasǎ decât a doua zi spre prânz, ba chiar pe la optsprezece  ani, într-o varǎ, am lucrat şi ca dansatoare într-un bar. Dar eu eram fericitǎ. Melissa însǎ  nu este, şi asta mǎ îngrijoreazǎ…
– Tatǎl ei nu-i poate vorbi? Sunteţi în relaţii cu el?
Suzanne zâmbi tristǎ:
– Taicǎ-sǎu e de mult în ţara lui. Era brazilian. Ştiu cǎ e însurat, cǎ are trei copii… Habar nu mai are de Melissa.  Şi cu tipul cu care sunt acum nu se împacǎ.  Am probleme cu amândoi din cauza asta.

Suzanne trecu în spatele ordinatorului. Se încurajǎ sau poate voia sǎ punǎ capǎt discuţiei:

– O sǎ se rezolve pânǎ la urmǎ, o sǎ fie totul OK. Poate cǎ-mi fac grji de pomanǎ. Melissa e fatǎ bunǎ, nu m-a supǎrat niciodatǎ.

Au lucrat în tǎcere pânǎ la prânz. Se auzea numai ţǎcǎnitul clavierelor de calculator. În timpul pauzei de masǎ, Suzanne a continuat confidenţele. Mâncau amândoi câte un sandviş cald,  comandat la restaurantul vegetarian de peste drum:

– N-am fost niciodatǎ în România, dar am fost în Cehoslovacia. Era comunism şi noi nu ştiam ce e aia, aveam 20 de ani, eram studenţi… Mi-a plǎcut mult de tot Praga. Mi-aduc aminte de o piaţa Venceslas şi pe urmǎ de o catedralǎ goticǎ imensǎ frumoasǎ, de sinagogile din cartierul evreiesc, de o statuie ciudatǎ a unui scriitor ceh, Kajka sau Kapka, nu mai ştiu exact, cǎţǎrat parcǎ pe umerii unui uriaş fǎrǎ cap… Ţin minte cǎ ne conducea un ghid simpatic, sǎ fi fost la vreo 25 de ani. Era însǎ tare fricos. Fusese cu câtva  timp în urmǎ la ei un fel de revoluţie şi intraserǎ ruşii cu tancurile. Se înǎsprise viaţa de atunci, de la intrarea ruşilor. Nici un restaurant, nici un bar nu mai servea bǎuturi dupǎ ora unsprezece seara, dar noi nu ştiam cât erau de serioase interdicţiile astea. Şi-am mers la un restaurant-braserie, ziceau ei cǎ era cel mai renumit din Praga, La Picasso parcǎ, da’ nu era pictorul, semǎna doar numele, am mâncat  ceva cehesc,  o fripturǎ de vacǎ împǎnatǎ cu  afine,  Pilsnerul  lor era şi el  foarte bun, am dansat s-a fǎcut zece, s-a fǎcut unsprezece seara, se apropia ora închiderii, noi însǎ nimic,  mai aveam chef de bǎut. Veniserǎ şi vreo doi-trei cehi la masa noastrǎ, muzicanţi, din orchestrǎ, dupǎ terminarea programului şi ne-am gândit sǎ le facem cinste. Bǎieţii aduseserǎ cu ei câteva sticle de whisky, ne-am retras la o masǎ mai izolatǎ şi am început sǎ bem.. Ghidul era pe lângǎ noi şi se ruga  sǎ fim rezonabili, sǎ  ne întoarcem la hotel, cǎ a doua zi aveam sǎ mergem douǎ sute de km cu autobuzul, – cine sǎ-l asculte? Ne-au dat chelnerii afarǎ dupǎ miezul nopţii, pe la ora unu sau două.

A doua zi, când ne-am trezit mahmuri şi am mers în restaurantul hotelului pentru dejunul dinaintea plecǎrii, am aflat cǎ ni s-a schimbat ghidul. Nu mai era tânǎrul ǎla drǎguţ, ci o femeie corpolentǎ şi severǎ. Parcǎ era poliţistǎ. Toatǎ excursia care a mai durat trei zile ne-am gândit  la ghidul nostru. Îl concediaserǎ, cine ştie ce i s-o mai fi întâmplat. Atunci am înţeles cu adevǎrat ce înseamnǎ comunismul…

– A fost mult mai mult decât atât,  spuse Paul Iulian trist.

Dar nu avea chef sǎ facǎ o dizertaţie despre istoria comunismului românesc. Cât timp vorbise Suzanne se gândise la Maria şi gǎsea cǎ avea dreptate. Nu mai trebuia sǎ vorbeascǎ nimic despre România…

S-au întors la mesele lor şi s-au apucat din nou de lucru. Din când în când, Suzanne îl privea de dupǎ calculatorul ei şi-i surâdea prietenoasǎ. Nu era o femeie frumoasǎ şi nici tânǎrǎ nu era, îşi spunea Paul Iulian în timp ce-i întorcea surâsul, dar era cumsecade.

*

Întorcându-se acasǎ, a gǎsit-o pe Maria care venise înaintea lui, la masa din bucǎtǎrie,  fumând cu o cafea în faţǎ şi cu un plic desfǎcut dinainte. Era tulburatǎ.

– S-a  întâmplat ceva? o întrebǎ  Paul Iulian.

– Citeşte! Şi  împinse plicul spre el. Paul Iulian cercetǎ curios adresa expeditorului. Un C. Mader, din Ludwigsburg, Germania. Se uitǎ la ea mirat.

– Citeşte! îl îndemnǎ încǎ odatǎ Maria.

Scoase scrisoarea din plic, o citi şi o puse alǎturi:

– E fantastic, spuse. Nu te bucuri?

– Sunt ameţitǎ! Nu ştiu unde mi-e capul. E ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat.

Scrisoarea era de la Cǎlin. O cǎutase în ţarǎ, aflase cǎ a plecat în Canada. şi una dintre cele douǎ bunici, cea de la Bucureşti, mama Mariei îi dǎduse adresa. Voia sǎ vinǎ s-o vadǎ, spre sfârşitul anului, la Crǎciun. Avea de gând sǎ stea o lunǎ cu ea. îl primea? Ii trimitea şi nişte fotografii.

– Sigur cǎ mǎ bucur, sunt fericitǎ cǎ-l vǎd, spuse Maria, dar mi-e fricǎ.

– De ce ţi-e fricǎ?

– Nu l-am mai vǎzut de când avea cinci ani, nu ştiu cum e acum. Vǎd fotografiile şi n-am sentimentul cǎ este copilul meu. Mi-e teamǎ cǎ ne-am înstrǎinat prea tare…

Îi întinse fotografiile, patru, care erau în plic: un adolescent nu prea înalt, destul de robust, la intrarea unui mare magazin cu lume intrând şi ieşind pe lângǎ el, pe urmǎ în a doua fotografie, mâncând dintr-o pungǎ de pretzels aşezat pe o bancǎ într-un parc plin de flori, o alta pe o stradǎ animatǎ, cu o fatǎ ştearsǎ, ţinându-se de mânǎ,  în sfârşit, ultima, din Bucureşti, în faţa unui stand de cǎrţi vechi la Universitate. E mereu zâmbitor, cu ochi scânteietori şi pǎrul castaniu lung, pieptǎnat spre spate şi terminat într-o coamǎ.

– E frumos bǎiatul meu!

– Da, e frumos, admise Paul Iulian.  Nu ştie cǎ eşti cu mine…

– De unde sǎ ştie? Poate sǎ-i fi spus mama… Cine-o fi fata asta? Nu-mi place…

– Vezi? o tachinǎ Paul Iulian. Nici n-a ajuns la Montreal şi soacra strǎmoşeascǎ din tine, gata,  e nemulţumitǎ cu fata pe care şi-a ales-o.

Maria  mângâie fotografiile cu duioşie:

– Da de unde! N-am sǎ mǎ amestec niciodatǎ în viaţa lui.

– Nici n-ai cum! Doar dacǎ te duci dupǎ el în Germania.

Maria îl privi tǎcutǎ şi apoi îşi deschise poşeta. Cǎuta un stilou, voia sǎ-i scrie bǎiatului ei.

*

François se declarǎ convins într-una din zilele urmǎtoare cǎ sfârşitul anului va gǎsi Quebecul liber şi suveran. De la o zi la alta balanţa echilibrului de forţe se înclinase brusc în favoarea taberei suveraniste.  Cauza acestei schimbǎri era o alianţǎ politicǎ pe care partidul suveranist provincial reuşise s-o lege cu un alt partid, Mişcare democraticǎ, format mai ales din tineri,  un partid tot provincial, desprins din partidul liberal,  dar pânǎ acum neutru. Şi mai apǎruse în arenǎ un politician versat, charismatic care pânǎ in urmǎ cu câţiva ani, fusese unul dintre miniştrii cei mai importanţi ai cabinetului federal conservator. Ministrul îşi schimbase convingerile –  de fapt revenise  la convingerile mai vechi din tinereţe – când partidul lui  a pierdut alegerile şi odatǎ cu ele, cârma ţǎrii.. A trecut de la politica federalǎ la politica provincialǎ, în tabǎra suveranistǎ. Se menţinuse în expectativǎ, dar acum, cu o lunǎ înaintea referendum-ului, intrase brusc în luptǎ alǎturi de bunicul şi de şeful partidului tinerilor. Apǎruserǎ la televizor toţi trei mânǎ în mânǎ, trei prieteni, trei cumetri zâmbitori şi sinceri, însufleţiţi de acelaşi mare ideal, independenţa Quebecului.

De partea cealaltǎ,  şefului partidei federaliste  provinciale, i s-a alǎturat imediat prim- ministrul liberal al Canadei, omul cu gura strâmbǎ. Şi fiindcǎ la vremuri nesigure, sunt necesare alianţe conjuncturale, alǎturi de el a apǎrut  un alt politician, tânǎr şi cârlionţat şeful opoziţiei federale. Aşa cǎ celor trei cumetri ai independenţei Quebecului, le rǎspundeau searǎ de searǎ cei trei corifei ai cauzei pancanadiene, omul cu gura strâmbǎ, omul cu faţa de iepure şi omul cârlionţat. Mai era exact o lunǎ pânǎ la referendum şi tabǎra suveranistǎ conducea cu cinci puncte în sondaje. Pancanadienii erau din ce în ce mai patetici. din ce în ce mai încurcaţi şi François jubila.

– De data asta le luǎm faţa! spuse el într-o zi, la prânz, bǎtând cu mâna prima paginǎ a ziarului La Presse unde se lǎfǎiau cu litere de-o şchioapǎ rezultatele ultimului sondaj, net favorabile partidei suveraniste.

Suzanne îl privea fǎrǎ interes. Nu mai adusese niciodatǎ vorba despre convingerile ei politice, pesemne cǎ le uitase. Acum problema ei cea mai importantǎ era Melissa.
Ântr-o zi, îi spuse şi lui François despre neliniştile ei şi François îi dǎduse dreptate. Filozofase  cu mult optimism:

– Fetele de 17 ani nu sunt suficient de înţelepte. Fac prostii dar pe urmǎ se învaţǎ minte, nu o certa, o sǎ vinǎ ea pânǎ la urmǎ sǎ-ţi povesteascǎ ce i se întâmplǎ…

A avut un fler neaşteptat François,  fiindcǎ într-adevǎr  a doua zi Suzanne a venit cu vestea cea mare cǎ Melissa i se destǎinuise.

– E  cu un flic! spuse ea mândrǎ.

– Cu un flic… François pǎrea nedumerit.

– Iese cu un flic, o sǎ se mute cu el sǎptǎmâna asta…

– Ce flic?!

– De la moravuri! Raymond Saint-Pierre. Un tip respectabil, e mai în vârstǎ ca ea cu cincisprezece ani, dar tocmai de-aia sunt mulţumitǎ. Ǎsta   o s-o ţinǎ din scurt, n-o s-o lase sǎ mai facǎ prostii.

– O sǎ aibǎ poliţia în casǎ, reflectǎ Paul Iulian într-o doarǎ.

– Nu-i aşa? îl aprobǎ veselǎ Suzanne. Nu poţi sǎ te pui cu poliţia, mai ales când e tot timpul pe capul tǎu. O iubeşte, se mutǎ împreunǎ sǎptǎmâna vitoare. El cautǎ  apartament, ea deocamdatǎ nu are bani de chirie dar o sǎ lucreze. I-a promis el cǎ-i gǎseşte de lucru… Poate pe-acolo pe la sediul lor…

Suzanne era într-adevǎr fericitǎ, dar mergând spre casǎ,  Paul Iulian se întreba dacǎ nu cumva îl cunoştea pe flicul Melissei. în urmǎ cu douǎ nopţi, dupǎ ora 12,  poliţia fǎcuse o descindere în apartamentul lui Gilles, piticul, şi-l arestase. Nu era singurul. Mai erau cu el încǎ  vreo şase tineri şi douǎ fete. O fatǎ era rǎnitǎ şi plinǎ de sânge pe faţǎ.  Unul dintre poliţişti i-a bǎtut la uşǎ şi i-a cerut informaţii despre Gilles. S-a recomandat, dar Paul Iulian nu i-a reţinut numele. Cine ştie dacǎ n-o fi fost flicul Melissei…

*

Totul începuse pe la ora nouǎ spre zece seara. Atunci s-a auzit din apartamentul lui Gilles un rap violent dintr-o combinǎ muzicalǎ cu sonorul pus la intensitate maximǎ. Niciunul dintre vecini nu a protestat, era încǎ devreme. Dar apoi au început sǎ se audǎ ţipete, zgomote de pahare sparte, izbiri în pereţi. Când vecinii au început sǎ fie neliniştiţi, unul din ei chiar a bǎtut într-un perete,  totul s-a liniştit, a încetat şi muzica. Lumea se culcase când, spre miezul nopţii, s-a auzit ceva care semǎna a împuşcǎturǎ şi apoi iarǎşi ţipete, un geam s-a spart spre stradǎ şi o femeie a ţipat „Ajutor!”. Atunci cineva a chemat poliţia şi de altfel o patrulǎ a poliţiei în maşinǎ se oprise deja în faţa intrǎrii.

Au venit alte trei maşini de poliţie  erau acum vreo zece poliţişti, o parte au rǎmas afarǎ  în faţa ferestrei sparte, şi trei sau patru au intrat înǎuntru dupǎ ce le-a deschis Gilles. Se pare cǎ acolo a fost o micǎ busculadǎ, oricum peste zece minute, Gilles şi invitaţii lui erau încǎrcaţi într-o dubǎ chematǎ de urgenţǎ.

Unul dintre poliţişti s-a oprit la Paul Iulian a sunat şi când a apǎrut  l-a întrebat dacǎ într-adevǎr el era intendentul dupǎ cum i se spusese. Apoi i-a cerut informaţii despre Gilles: dacǎ muncea undeva, dacǎ avea mulţi vizitatori, ce gen de prieteni îl vizitau…Erau multe tinere printre ei? Dacǎ erau, care era pǎrerea lui, aveau mai mult sau mai puţin de 18 ani? Ce alte lucruri suspecte observase Paul Iulian?

I-a rǎspuns cât a putut de bine. Nu,  Gilles nu lucra nicǎieri sau cel puţin nu pleca de acasǎ dimineţile nicǎieri la lucru,  era foarte corect cu chiria, avea mulţi vizitatori, dar printre ei, cinci-şase erau cam aceiaşi,  şi fete erau multe, majoritatea, opinase Paul Iulian, sub 18 ani, nu remarcase nimic suspect decât atât cǎ fǎceau zgomot foarte mare şi deranjau vecinii. I-a povestit despre dialogul lui cu Gilles la prima reclamaţie,  dar poliţistul n-a pǎrut deloc amuzat. I-a cerut numǎrul de telefon şi numele, le-a notat în procesul-verbal pe care-l întocmise şi pe urmǎ l-a salutat politicos şi s-a îndreptat spre maşinǎ. Mergea legǎnat şi morocǎnos, sǎtul probabil de meseria lui nenorocitǎ care-l obliga sǎ aibǎ de-a face în puterea nopţii cu toate mizeriile astea de oameni..

A doua zi dimineaţǎ, înainte sǎ plece spre Oratoriu, Paul Iulian l-a sunat pe domnul Gauthier la telefon şi i-a spus ce se petrecuse.  Şi-au dat întâlnire pentru seara ca sǎ discute amǎnunte.

Domnul Gauthier a fost punctual. Întâlnirea era pentru ora 7,  şi la 7 şi două-trei minute a sunat la uşă. A intrat bine dispus, nu părea deloc îngrijorat de ce se întâmpla în blocul lui şi Maria le-a pus în faţǎ, lui şi lui Paul Iulian,  douǎ pahare, o sticlǎ de whisky şi o farfurie cu alune sǎrate. Apoi i-a  lǎsat singuri. Ea avea nişte hârtii de completat pentru stagiul care trebuia sǎ se termine foarte curând.

În timpul zilei domnul Gauthier se interesase  probabil la poliţie sau poate cǎ poliţia îl căutase dupǎ datele pe care le furnizase Paul Iulian, oricum ar fi fost, el avea multe amǎnunte suplimentare. Era dornic sǎ-i povesteascǎ lui Paul Iulian tot ce ştia. Apǎruse în sfârşit ceva despre care puteau vorbi amândoi, pe larg şi cu socotealǎ!

Nu era simplu.

Şi domnul Gauthier respirǎ adânc şi-şi aprinse o ţigarǎ.

În categoria Antologie | Etichete , | Lasă un comentariu

Bucuriile şi capcanele lecturii (36): La sfârşit de drum

Publicat în decembrie 2, 2013 de Mircea

http://www.paginiromanesti.ca/2013/09/30/la-sfarsit-de-drum/
A venit momentul să ne oprim din această incursiune în teritoriul vast, practic infinit, al lecturii, din care literatura propriu-zisă ocupă doar o parte. Importantă, desigur, dar totuşi numai o parte. Aceasta întrucât cartea a constituit, constituie şi va constitui încă mult timp (sub toate formele şi suporturile sale) un instrument fundamental de conservare a memoriei umanităţii în toate domeniile de manifestare.

Există mase incomensurabile de cărţi (ori, în sens larg, de documente) în istorie, filosofie, medicină, informatică, fizică etc. Şi când ne gândim că un simplu manual de utilizare şi întreţinere a unui aparat fotografic digital poate avea circa 130 de pagini şi că documentaţia privitoare la un avion Boeing cântăreşte mai mult decât însuşi avionul înţelegem că a nu citi literatură nu înseamnă nicidecum a nu citi nimic.

Dar faptul că denominaţia generică de cititor trimite mai ales la cititorul de literatură nu este deloc întîmplător. Literatura, în afara faptului că este o artă accesibilă şi atrăgătoare pentru numeroase categorii socio-profesionale, este şi un instrument cu o mare eficacitate în dezvoltarea competenţelor intelectuale necesare altor zone de creativitate.

În general, pledoaria pentru lectură şi pentru asimilarea unei culturi literare notabile este axată pe contribuţia literaturii de ficţiune de orice gen la îmbogăţirea vieţii interioare a cititorului: mai multă sensibilitate, mai mult rafinament cultural, o mai amplă deschidere spirituală, o viziune mai nuanţată şi mai profundă asupra vieţii şi a relaţiilor interpersonale etc.

Dar literatura mai reprezintă uneori, datorită curiozităţii pe care o stimulează, şi o anticameră pentru abordarea sistematică a unor domenii diferite de ea. Astfel, două dintre cărţile scriitorului american Michael Crichton, Jurassic Park şi The Lost World, au ca premisă recrearea genetică a unor specii de dinozauri, pornind de la ADN-ul conservat  de insectele care le-au supt sângele şi care, la rândul lor, au fost capturate, cu zeci de milioane de ani în urmă, în răşina lichidă ajunsă la noi sub forma de chihlimbar. Atractivitatea acţiunii, asociată cu o mare capacitate a autorului de a expune pe înţelesul tuturor fundamentele unor teorii ştiinţifice altminteri destul de abstracte, a trezit interesul multor cititori pentru biotehnologie, percepută ca un domeniu cu o evoluţie şi cu aplicaţii fascinante. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu romanele lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci şi Îngeri şi Demoni care au determinat un val de interes  pentru istoria religiilor.

Prelungind discuţia, am putea obţine o listă cu zeci de titluri ale unor cărţi care au avut o influenţă marcantă asupra unor cititori pasionaţi de domenii extraliterare. I-am regăsi ca autori pe lista aceasta, printre mulţi alţii, pe Jules Verne – în legătură cu evoluţia tehnologică, pe Balzac – în raport cu gândirea economică, pe Dostoievski – în relaţie cu filosofia lui Nietzsche şi ştiinţele psihologiei sau pe Soljeniţîn – cu privire la gândirea politologică.

Se mai cuvine să remarcăm că tinerii cu deprinderi şi competenţe superioare de lectură literară deţin atuuri preţioase în comparaţie cu ceilalţi, pentru care lectura a fost şi a rămas o ocupaţie marginală, dacă nu chiar total ignorată. Capacitatea de concentrare este net superioară, randamentul – mult mai mare, datorită vitezei de lectură, rezistenţa la efort intelectual – incomparabil mai puternică, asimilarea informaţiilor conţinute într-un text – mai uşoară şi mai consistentă, spiritul analitic – mult mai ascuţit, iar spiritul de sinteză – mult mai exersat. Natura şi consistenţa atuurilor variază de la un cititor la altul, în funcţie de personalitatea sa, de cărţile parcurse şi de exigenţele mediului cultural în care evoluează.

Oricum, e o observaţie curentă că specialiştii cei mai competenţi dintr-un domeniu sau altul (medici, savanţi, avocaţi, filosofi, istorici etc.) sunt, de regulă, şi oameni cultivaţi, unii cu o bogată sau chiar foarte bogată cultură literară, chiar dacă nu sistematică şi adusă la zi. Cultura aceasta literară – formată, în cele mai multe cazuri, înaintea procesului de specializare profesională – face parte din evantaiul de cauze care le-au facilitat succesul în studierea domeniului lor.

Cu atât mai oportune şi chiar mai necesare sunt interesele şi competenţele de lectură pentru cei care aleg o profesie legată de domeniul cărţii (bibliotecari, profesori de literatură, ziarişti, scriitori etc.). Oricât ar părea de absurd, există în aceste profesii multe persoane pentru care lectura nu reprezintă, aşa cum ar trebui, o îndeletnicire profesională, ceea ce conduce la o diminuare fie a competenţei, fie a creativităţii lor.

Vorbind despre bucuriile şi capcanele lecturii, am dat importanţa cuvenită bucuriilor care ne recompensează din plin pentru timpul consumat cu cititul. Cât despre capcane, acestea, s-a văzut, apar mai ales în cursul unor lecturi inadecvate vârstei, intereselor, experienţei şi maturităţii intelectuale şi afective a cititorului. Reflectând şi la unele, şi la altele, şi citind ce ni se potriveşte vom înţelege că depinde numai de noi ca orice capcană să devină o bucurie.

În categoria Antologie | Etichete , , , | Lasă un comentariu

A apărut la editura Adenium: O adevărată familie. Povestiri. 240 p.

Publicat în noiembrie 27, 2013 de Mircea

”Autorul are darul de a alege din magma lumii situaţiile şi personajele care permit uneori glisarea spre neprevăzut ori spre semnificativ, spre «general uman», aş spune. E un dar pe care îl avea Gogol, dar şi, de pildă, Caragiale. Prin aceste nume am şi semnalat două dimensiuni discrete ale tipului de talent literar al autorului. L-aş adăuga pe Cehov, pentru bunăvoinţa uşor maliţioasă pe care o arată personajelor sale. Din cîteva tuşe, personajele sînt cu toate memorabile, nu-ţi mai ies din minte.”  (Liviu Antonesei)

 „Mircea Gheorghe e o prezenţă obişnuită şi plăcută în revistele literare de la noi, ca şi în diferite antologii. Este un talentat autor de proză scurtă, are evident vocaţia naraţiunii şi o mare inventivitate.” (Horia Gârbea)

 „Glisînd printr-un spaţiu deopotrivă şocant şi tern, contrariant şi amuzant, umil şi ţanţoş, personajele lui Mircea Gheorghe au coloratura şi dau dimensiunea unei pitoreşti periferii româneşti, mutată peste Ocean.” (Nicolae Turtureanu)

*

La ce trebuie să se aştepte cititorul…

Un volum de proză scurtă în care personajele, veritabile fiinţe de hîrtie, au aparenţa unor fiinţe inutile, evoluînd conform unui scenariu lipsit de patetism, în decoruri cînd decolorate, cînd foarte puternic stilizate.

 ”Adevărata familie” din titlul cărţii este alcătuită din  toate personajele cărţii, evoluînd fie în România dinaintea evenimentelor din 1989,  fie în Canada, mulţi ani mai tîrziu. Deşi volumul insereză o mare diversitate de situaţii şi caractere, există un fir care uneşte toate povestirile. E vorba în ele despre inşi comuni  în contact cu experienţe sau evenimente care-i forţează să pară altfel,  dacă nu şi altcineva decît cine sunt.

Impostura aceasta, voită sau asumată cu tristeţe, maschează de fiecare dată altceva: o ipocrizie generală (O adevărată familie), o conştiinţă încărcată (Cabrioleta), un eşec familial (Iubire, bibleou de porţelan),  un statut social nesigur şi precar (Poveste de succes canadiană) , o „formă fără fond” (Inventatorul şi Poetul),  o angoasă (Vacanţă), o derută psihologică (Inspecţia de vară), o frustrare socială (Revoluţionara),  o boală (Zid), o ratare (În rîndul lumii) etc.

Stilul este alert şi variat. Vocea autorului se modulează de mai multe ori pe parcursul volumului. De la badineria  din Inventatorul şi Poetul, de exemplu,  se ajunge la ironia amuzată din Poveste canadiană de suces, la cea corozivă din Gafa ori la gravitatea din Zid.

Textele se adresează  cititorilor care caută într-o povestire personaje viabile angrenate,  într-o  istorie interesantă, povestită clar şi sugestiv, cu fluenţă stilistică şi, de la caz la caz, cu umor, gravitate, detaşare  ironie sau autoironie. Sunt cititorii interesaţi, în general, de umor şi de autori clasici mai vechi şi mai noi, de pretutindeni: Cehov, Caragiale, Ilf şi Petrov, Courteline, Maugham, Hemingway etc.

 

În categoria Antologie, Proză scurtă | Etichete , | Lasă un comentariu

Despre certitudini. (Dezbatere în ”Prăvălia culturală”, nr. 40, noiembrie 2013)

Publicat în noiembrie 9, 2013 de Mircea

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-11.html

Ce (ne) mai este adevărat astăzi?

(X.C.)

Mircea Gheorghe : O certitudine şi două atitudini

Nu cred că trăim într-o epocă favorabilă certitudinilor. Şi asta nu de azi, nu de ieri, ci de vreo cîteva zeci de ani încoace. Şi nu e vorba doar de certitudini individuale ci, mai ales, de mari certitudini colective – naţionale, internaţionale, mondiale. Nicio valoare „definitivă” „certă” de dinaintea celui de-al doilea război mondial nu s-a păstrat ca atare după. Şi niciuna dintre certitudinile din primii ani postbelici din deceniul al cincilea din secolul trecut nu s-a păstrat nealterată peste zece, douăzeci, treizeci de ani. Anii ’80 au consemnat prăbuşirea mondială a sistemului comunist. Şi o dată cu el  a dispărut o retorică, o ideologie, o filozofie economică, un stil de viaţă şi de gîndire, o tipologie morală, un univers de fantazare pentru lumea din afara lui. Cu zece cincisprezece ani înainte, prin anii ’60 şi ’70, toate păreau valabile pentru cel puţin cîteva generaţii.

Dar vorbim de certitudini pozitive şi certitudini negative. La sfîrşitul anilor ’80, certitudinea cea mai clară, cea mai evidentă era o certitudine negativă şi anume că societatea românească este blocată şi prăbuşită în mizerie economică din cauza conducerii comuniste. Certitudinile pozitive au apărut imediat după implozia regimului. Dar ce a mai rămas din ele la aproape un sfert de secol de la execuţia lui Ceauşescu? Mult prea puţin. Nu ştiu care e diferenţa dintre un tînăr care are acum 20-23 de ani şi un tînăr care avea aceeaşi vîrstă în 1990. E de presupus că tinerii din 1989-1990 aveau certitudini mai multe şi poate mai generoase. Sau mai patetice şi mai radicale.  Nu fiindcă erau mai buni, ci fiindcă momentul istoric pe care-l trăiau era propice tuturor iluziilor. Ori de la iluzie la certitudine trecerea e uşoară şi se face în mod natural.

Tot ce a urmat nu a fost decît un proces cînd lent, cînd accelerat de eroziune a acestor certitudini. Au apărut nuanţele, oportunismele politice, corupţia, incompetenţa, demagogia, reaua credinţă etc. care le-au subminat. Astfel, a fost o vreme cînd primirea în Uniunea Europeană părea o soluţie sigură pentru înlăturarea tuturor disfuncţiilor societăţii româneşti şi pentru intrarea definitivă a ţării într-o eră de prosperitate. În zilele noastre,  după tot ce s-a petrecut în Grecia, după recesiunea care a lovit ţări mult mai puternice economic decît România, precum Italia şi Spania, după tulburările sociale care sub o formă sau alta au cuprins majoritatea capitalelor europene, certitudinea prosperităţii este mult mai puţin evidentă. Aşa încît nimic nu ne garantează că valorile în care credem astăzi cu o siguranţă inebranlabilă (dacă există asemenea valori şi dacă noi credem în ele) vor fi la fel de certe şi pentru cei de după noi. Şi acest sentiment al provizoratului, al condiţionării istorice schimbătoare este, pentru cine-l trăieşte, o sursă de scepticism. Nu se mai poate crede în nimic fără nici o umbră de îndoială.

Evident nu e nimic original într-un asemenea punct de vedere. Ideea istoricităţii valorilor (de tot felul, inclusiv a celor literare) este de multă vreme un loc comun. E un loc comun dar totodată şi o certitudine universal valabilă, şi în timp şi în spaţiu. Una dintre puţinele la care putem adera fără teama de a fi deziluzionaţi în viitor!

Dar revenind la certitudinile noastre temporare, şi la scepticismul pe care-l generează efemeritatea lor, cred că impulsul natural de a crede totuşi în ceva anume, în adevăruri stabile şi  capabile să ne ordoneze viaţa se poate materializa în două atitudini. Amîndouă îmi par perfect valabile, în funcţie de ceea ce sîntem fiecare înlăuntrul nostru:

I. Nu ne interesează care vor fi certitudinile urmaşilor noştri şi nici cît de schimbătoare vor fi fiind certitudinile actuale. Sîntem datori să credem în cele care guvernează lumea de azi, în adevărurile timpului şi istoriei noastre personale şi colective. Sîntem datori să trăim sub umbrela lor fiindcă numai aşa putem evita izolarea şi inadaptarea la contemporaneitate. Căci decît să ne risipim viaţa singuri, derutaţi şi sceptici fiindcă nu avem încredere în nimic şi nu ştim unde e nordul, e de departe  preferabil  să avem o busolă care să ne arate direcţia dorită. Asta înseamnă certitudinile, busola. Şi chiar dacă se întîmplă ca busola să fie falsă, tot e mai bine să ne luăm după ea decît să rătăcim la întîmplare schimbînd mereu direcţia şi astfel neavansînd deloc. Rătăciţi într-o pădure, ne spune Descartes, trebuie să mergem hotărîţi într-un singur sens. Chiar dacă sensul e altul decît cel bun care ne-ar duce repede la ieşirea din pădure, totuşi consecvenţa cu care vom merge doar înainte ne va ajuta  pînă la urmă să ajungem la drumul mare.

II. Ceea ce se numeşte certitudine este de fapt un punct de vedere al locului şi al timpului nostru şi este condiţionat de contextul restrîns sau lărgit în care trăim. Nu e de loc sigur că trăim într-un timp şi într-o societate care nu se înşală. Marile tragedii şi marile crime istorice de pretutindeni s-au întemeiat pe acceptarea pasivă sau sub presiune manipulatorie a unor puncte de vedere aberante, drapate în certitudini. Se cuvine din acest motiv să examinăm critic în spirit cartezian toate certitudinile ce ni se propun (în familie, la şcoală, prin tradiţie, prin media etc.) şi să acceptăm şi să interiorizăm doar certitudinile care trec proba acestei examinări. Şi tot aşa, se cuvine să fim gata în orice clipă să examinăm, în acelaşi spirit cartezian, şi alte puncte de vedere ce pot apărea în vecinătatea noastră, cu pretenţia de a fi acceptate ca nişte adevăruri sigure, ca nişte certitudini, valabile pentru totaă lumea. Şi la nevoie, trebuie să fim capabili nu doar să respingem falsele certitudini ci şi să înlocuim certitudinile perimate cu altele noi. Chiar dacă pentru asta va trebui să ne schimbăm viaţa. Busola ne-o construim singuri şi îi verificăm tot timpul funcţionarea. Iar în exemplul lui Descartes cu pădurea, sensul în care ne deplasăm este crucial. Dacă greşim drumul, nu ne poate garanta nimeni că vom trăi suficient de mult ca să găsim ieşirea.

În categoria Antologie | Etichete , , | Lasă un comentariu

Un fragment din volumul O adevărată familie: Cabrioleta

Publicat în octombrie 28, 2013 de Mircea

Deschise poarta şi intră în curtea mare, aproape un parc, umbroasă, cu copaci seculari şi statui cenuşii. O alee pavatǎ ducea cǎtre o casǎ veche cu un etaj şi mansardǎ. Un om strîngea cu o greblǎ frunzele cǎzute în grǎmezi.

– Bunǎ ziua, am citit azi dimineaţǎ un anunţ în ziar…

– Doamna bǎtrână l-a dat, mergi matale pe acolo şi urcă la mansardă.

Uşa nu avea decît o singurǎ balama şi se sprijinea de pardosealǎ. O ridicǎ încet cu umǎrul, o împinse, apoi începu să urce scara murdară de lemn. Se oprea după fiecare treaptă cîteva secunde, ajunsese ceva mai devreme decât trebuia. La etaj, trecând pe lângǎ o uşǎ, vǎzu o perdea care tremura uşor. Cineva îl urmǎrea dinăuntru. Peste încǎ zece-douǎsprezece trepte, ultima uşǎ, de la mansardǎ.

Fusese cîndva vopsitǎ în alb, acum vopseaua cenuşie era crǎpatǎ. Citi plǎcuţa emailată, apǎsǎ pe butonul soneriei.
Începea sǎ se întunece. Statuile îşi pierdeau contururile în amurg. Omul cu grebla îşi terminase treaba şi-l auzea tropăind sub scarǎ.

Nu rǎspundea nimeni. Ţîrîitul soneriei se auzise îndepǎrtat, ca într-o peşterǎ. Întinse din nou mîna spre sonerie ezitînd. Reflectǎ dacǎ n-ar fi mai bine sǎ plece şi sǎ se întoarcǎ mai tîrziu.

Dar atunci se deschise uşa şi în prag apǎru o bǎtrînǎ care se uita la el bǎnuitoare.

– Am citit un anunţ azi-dimineaţă…

– Cabrioleta… da. Am vândut-o domnule. Şi deschise uşa mai tare.

Camera din spatele ei era luminatǎ slab de o veiozǎ. Bǎtrîna avea pǎrul galben şi buzele rujate.

– Am vîndut-o, repetǎ ea prietenoasǎ, poftim înǎuntru.

– Dac-aţi vîndut-o…

-Am vîndut-o, da, da’ dumneata pofteşte înǎuntru .

Pǎrea supǎratǎ:

– Nu mai sta pe scarǎ. Şi nu mǎ face sǎ vorbesc prea tare cǎ mǎ aude cutra de soru-mea. Nu vreau sǎ mǎ audǎ…

Intră nemulţumit.

– Ne aude soru-mea, zise iar bǎtrâna închizând uşa. Mereu trage cu urechea. Ia-ţi un scaun.

Era un singur scaun în odaie, într-un colţ intunecos, lîngǎ o bibliotecǎ micuţǎ şi prǎfuitǎ. Îl luǎ şi-l aduse aproape de masa ticsitǎ cu mărunţişuri. Era printre ele şi un pachet de cǎrţi de joc desfǎcut. Bǎtrâna ridicǎ abajurul veiozei şi se aşezǎ pe pat. Acum camera era luminatǎ bine.

– Cabrioleta, domnule, o aveam de la bǎrbatu-meu. Am vândut-o ieri, a luat-o un domn bine, de la cinematografie, mi-a dat o mulţime de parale pe ea.

Se foi neliniştitǎ, privindu-l ţintǎ.

– I-am bǎgat aici în pernǎ. Ce-ţi trebuia dumitale o cabrioletǎ?

Se ridicǎ încurcat.

– Stai jos, se rǎsti bătrâna. Nu mǎ supǎra, dacǎ vorbesc tare, mǎ aude soru-mea. Mereu trage cu urechea.

Ascultǎ atentǎ cu un deget întins spre tavan şi bǎtu înverşunată de trei ori cu piciorul în podea. Pe urmǎ se întoarse spre musafir.

– Bǎrbatu-meu a murit într-un accident de maşinǎ. S-a îmbǎtat şi-a murit, l-a luat Dumnezeu. Acum o lunǎ a murit, eu i-am închis ochii…

Întoarse capul spre uşǎ. Apoi îl privi brusc în faţǎ.

– Mint?…

– De ce?

Îl cercetǎ puţin încruntatǎ.

– Aşa…  Că nu te uiţi la mine  cînd vorbesc. Bǎiatul a dat anunţul acela la ziar. L-ai vǎzut? Strîngea frunzele pe afarǎ…

– El mi-a spus sǎ urc aici.

– Da?!

Bătrâna luǎ de pe masǎ un pahar cu ceai, golit pe jumǎtate, bǎu o înghiţiturǎ. Începu sǎ-şi maseze faţa, trǎgându-şi pielea spre tâmple:

– Ai cunoscut-o pe Wanda?

Afarǎ se întunecase de tot, creanga unui copac se întindea, neagrǎ, pînǎ în dreptul geamului.

– Cine e Wanda?

– A murit…

Dǎdu paharul la o parte şi puse mîna pe pachetul de cǎrţi de joc.

– Wanda era o doamnǎ mare. Ştii, şopti bǎtrîna, uneori vorbesc cu ea de dincolo. Sǎraca Wanda.

Musafirul se mişcǎ din nou stânjenit:

– Sǎ nu pleci, se rǎsti bǎtrîna, abia ai venit, lasǎ-mă sǎ-ţi spun… E greu…

Şi fǎcu un semn spre pachetul de cǎrţi.

– Nu ne înţelegem totdeauna, o fi supǎratǎ.

– De ce?

– Nu ştiu…

Îl privi ascuţit:

– Adicǎ…dacǎ Wanda nu avea ghinionul sǎ fie omorîtǎ, bǎrbatu-sǎu nu m-ar fi luat.

Se ridicǎ greoaie, merse spre uşǎ şi-o zgâlţâi:

– Da’ dacǎ au omorât-o ce era sǎ facǎ omul? M-a luat…

Se întoarse spre pat cu paşi înceţi:

– Eram prietena ei cea mai bunǎ, de ce sǎ mint cǎ nu-mi plǎcea bǎrbatu-sǎu? Îmi plǎcea…

Deveni visǎtoare:

– Şi eu îi plǎceam. Îmi fǎcea toate capriciile… Şi aveam multe capricii pe vremea aia. Era frumos ca un actor  de cinema… Şi eu eram frumoasă, tare frumoasă mai eram…

– Cine a omorât-o?

Bǎtrâna îl privi intrigatǎ:

– „De unde vii dumneata, din  lunǎ? A scris în toate ziarele, n-ai citit?

Trase un sertar de la masǎ, scotoci prin grǎmada de hârtii dinǎuntru şi scoase un album.

– Uite ce femeie era…

Îi dǎdu o fotografie îngǎlbenitǎ cu o tînǎrǎ palidǎ şi cu trăsături fine. Pǎrul negru se pierdea în fondul întunecat al peretului din spate. Pǎrea puţin tristǎ.

– Era prin ’44…da… Femeile alea douǎ ştiau cǎ Wanda e singurǎ. S-or fi gîndit sǎ dea lovitura…da… Era bogatǎ Wanda…

Tǎcu şi câteva clipe privi nehotǎrîtǎ fotografia.  Se aşezǎ mai bine învelindu-şi picioarele cu o pǎturǎ subţire pe care o scoase de sub pernǎ.

– Au rugat-o sǎ le primeascǎ pentru o noapte… erau din Ploieşti, fugiserǎ de frica bombardamentelor şi nu aveau bani de hotel. Şi Wanda, ţi-am spus, era o doamnǎ mare, le-a primit. Nu le cunoştea, nu le vǎzuse niciodatǎ, da’ le-a primit…

Bǎu din nou puţin ceai, se şterse la gurǎ cu dosul palmei.

– A doua zi… da’ nu se poate, oi fi citit…

– N-am citit.

– A doua zi, camerista a gǎsit-o moartǎ… înjungheatǎ… Da… Dupǎ aia n-a mai trecut multǎ vreme şi-au venit ruşii…

Râse încet legǎnîndu-şi capul.

– Rǎzboiul a îngropat multe lucruri, tare multe lucruri a îngropat războiul… Femeile alea au dispǎrut….

Luǎ fotografia şi o puse pe pernǎ.

– Eram prietene foarte bune. Dacǎ ştiai cum s-o iei, te înţelegeai bine cu ea. Eu am ştiut totdeauna cum s-o iau.

Privi fotografia cu înverşunare:

– Era rea, era alintatǎ… nu-i intrai în voie uşor. Da’ încolo, era o doamnǎ mare! Niciodatǎ nu uita ziua de naştere a servitorilor.

Îl privi puţin iscoditoare şi îşi aranjǎ pătura. Când începu sǎ vorbeascǎ din nou, avea vocea moale. Se tânguia:

– Nu ştiu domnule dacǎ-ţi dai seama, poate nu-ţi dai, poate nu înţelegi, eşti tânǎr. Îţi vin în cap lucrurile astea dupǎ zeci de ani şi cum sǎ scapi de gînduri, parcǎ poţi? Amintirile, of … Amintiri şi copii în ziua de azi e bine sǎ nu ai…

Glasul i se aspri:

– Şi ea a fost de vină…

– Da?!

– Bǎrbatu-sǎu era plecat cu treburi la Craiova… Nu trebuia să le primeascǎ. A fost… Da’ cine le-a chemat, ştia c-o sǎ le primeascǎ.

– Cine le-a chemat?

– Ei, cine…

Luǎ câteva cǎrţi în mânǎ şi începu sǎ le amestece absentǎ.

-Bǎrbatu-sǎu nu m-a luat de nevastǎ cǎ nu l-au lǎsat ai lui… Bine le-au fǎcut dupǎ aia comuniştii! Bine le-au fǎcut!…

– Nu?!

Se opri nemulţumitǎ şi trânti cǎrţile pe masǎ:

– Cum era să mă ia? Dacǎ n-o luase pe Wanda, pe mine cum era sǎ mǎ ia? Doar nu era prost!.

– Nu era bǎrbatul ei?! Aşa spuneaţi…

Îl privi dezamǎgitǎ:

– Nu înţelegi nimic. Nimic. Bǎrbatu-sǎu, aşa-i zic eu,  era preşedintele Curţii de Casaţie, era om mare, îi mobilase o garsonierǎ şi venea de douǎ ori pe sǎptǎmînǎ la ea, atît… şi Wanda era, vai de capul ei, dansatoare la Cǎrǎbuş, da’ tare frumoasǎ. O garsonierǎ, atît, care nu era a ei. Şi-i angajase o cameristǎ.

Vorbi iar cu compǎtimire:

-Da, a murit sǎraca Wanda şi nu jefuit-o hoaţele alea. Hoaţele alea!

Îşi aruncǎ pumnii încleştaţi spre tavan, plinǎ de urǎ. Se linişti repede şi-şi fǎcu de lucru cu abajurul veiozei. Pe peretele din spate atârna o icoană. Se rǎsuci spre ea şi se închinǎ de trei ori.

– Capul meu prost… Bǎrbatu-sǎu s-a încurcat pînǎ la urmǎ cu mine. M-a iubit mult, mult de tot m-a iubit, nu i-a pǎsat nici de aia, nici de ailaltǎ, de nimic nu i-a pǎsat.

Vocea bătrânei era acum neutrǎ:

– Eram cea mai bunǎ prietenǎ a Wandei. Lumea s-a mirat cât am suferit, vorbea, da’ n-a descoperit nimeni nimic. Nimic. Unde să le gǎseşti pe femeile alea ? Şi camerista aia cine ştie unde o fi îmbǎtrânit…  sau o fi murit,  sunt ani şi ani…

Era obositǎ, umerii i se prǎbuşiserǎ. Acoperi becul veiozei cu abjurul şi camera se întunecǎ din nou. Trase o pernă, o sprijini de perete şi se rezemă de ea, urcîndu-şi în pat picioarele chircite :

– Uneori, şopti, o visez noaptea. Se uitǎ la mine, îmbrǎcatǎ în rochia pe care a purtat-o la balul de la Cercul Militar cînd a dansat cu Regele Carol, gǎtitǎ cu bijuteriile alea furate şi-mi zice fetiţo adu-mi…

Bǎtrîna se ridicǎ în capul oaselor:

– Am fost cea mai bunǎ prietenǎ a Wandei.

Luǎ fotografia şi o aşezǎ tremurînd în album. Afarǎ începuse sǎ batǎ vântul.

– Şi cabrioleta? întrebǎ musafirul.

– Cabrioleta? tresǎri bǎtrâna. Am vîndut-o, nu ţi-am spus? A luat-o un domn bine şi distins de la cinematografie. Ce-ţi trebuia dumitale cabrioletǎ? Mai era şi stricatǎ…

– Stricatǎ?!

– În accidentul ǎla de cabrioletǎ în care a murit bǎrbatu-meu.

– Adicǎ de maşinǎ…

– Nu, nu de maşinǎ. De cabrioletă. Se îmbǎtase şi el şi caii, le dǎduse sǎ bea şampanie, că alţi prieteni n-avea, i-au omorît comuniştii pe toţi… Le-a dat sǎ bea de bucurie că i-l fǎcusem pe Titi, şi s-a rǎsturnat într-un şanţ. Cine s-o mai repare, am vândut-o aşa…
Musafirul se ridicase sǎ plece, dar bǎtrâna vorbea mai departe:

– În toamna asta, de ziua mea, mi-a trimis o trǎsurǎ plinǎ cu crizanteme. Titi e acum ministru, se întîlneşte în fiecare zi cu regele.

– Îl cunosc, spuse musafirul grǎbit, toatǎ lumea îl cunoaşte.

Bǎtrâna îl privi fericitǎ:

– Seamǎnǎ cu mine nu-i aşa?

Nu-i rǎspunse. Se îndreptǎ spre uşǎ petrecut de privirea ei visǎtoare şi ieşi în întunericul de pe scarǎ. În timp ce cobora, o auzi cum strigǎ ceva, bǎtând cu piciorul de câteva ori în duşumea.

La colţul străzii era o tutungerie şi o mică tarabă cu ziare. Scânteia, România liberă, amîndouă ziare de dimineaţă şi  Informaţia Bucureştiului, de seară. Îndoite pe jumătate şi cu chipul preşedintelui ţării pe prima pagină. Cumpără de la tutungiul plictisit ziarul de seară şi-l despături. Deasupra fotografiei, cu litere mari, titlul pe toată lărgimea paginii: Ţara în sărbătoare:  Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român.

În categoria Antologie, Proză scurtă | Etichete , | Lasă un comentariu

Aforisme (3)

Publicat în octombrie 3, 2013 de Mircea

III

16

Unicitatea nu este în sine o valoare şi nu e un motiv de mîndrie.  Nu avem nici un merit că amprentele noastre  sunt unicate irepetabile. Şi aidoma amprentelor, temperamentul, inteligenţa,  caracterul, educaţia, sensibilitatea, fantezia, experienţa, imaginea noastră răsfrîntă în spiritul celorlalţi etc. şi combinaţiile infinite ale acestor variabile toate acestea sunt strict individuale şi ne definesc drept nişte fiinţe absolut unice. Unicitatea noastră funciară devine o trăsătură care ne uneşte şi ne omogenizează.

 17

Soarele îi luminează deopotrivă pe toţi, Dar nu în acelaşi timp. Cei de aici sint luminaţi acum,  cei de acolo vor fi luminaţi mai tîrziu.

Nu e oare la fel şi cu toate darurile  noastre, atîtea cîte sunt şi aşa cum sunt, palide sau strălucitoare? Ele îi luminează pe cei care se află în jurul nostru acum, ignorîndu-i pe cei de altădată sau aflaţi aiurea,  în alt oraş, în altă ţară sau în altă lume. Şi printre aceştia se găsesc oameni care ne-ar putea fi prieteni buni, femei minunate care ne-ar  face fericiţi, copii şi tineri care ne-ar iubi şi ne-ar admira ca nişte adevăraţi discipoli. Dacă printr-un hazard incontrolabil al destinului ne vom schimba viaţa şi vom ajunge printre ei, ceilalţi, din jurul acum acum, vor deveni, la rîndul, lor umbre.

18

E simplu să-ţi iubeşti părinţii  aşa cum l-ai iubi pe Dumnezeu. Dumnezeu iartă  orice dacă i se arată căinţă. Nu cere nimic  în afara rugăciunilor, nu are nevoie de niciun ajutor, nu are dureri de compătimit, nu are sentimente de înţeles, nu are spaime, nu este sărac. Şi în plus are două mari calităţi : este tăcut şi invizibil.

E mult mai greu să-ţi  iubeşti părinţii omeneşte. Ei au nevoie de tandreţe, de îngrijire cînd se îmbolnăvesc, pretind sau îţi sugerează să le fii aproape, cel puţin sufleteşte, fiindcă sunt fragili şi înspăimîntaţi de moarte. Îţi cer să-i asculţi cînd vor să-ţi povestească despre viaţa lor şi să-i înţelegi. Măcar din cînd în cînd.  Şi pe urmă, trebuie să-i mîngîi şi să-i încurajezi chiar şi atunci cînd tu însuţi eşti obosit de necazurile tale. Au nevoie cam de aceleaşi lucruri care şi ţie ţi-au fost necesare cindva. Şi uneori ei ţi le-au dat.

 Părinţii-Dumnezeu sunt adorabili fiindcă, făcuţi să dea totul cu seninătate, nu pretind niciodată nimic. Părinţii-Oameni sunt stînjenitori fiindcă au nevoie de multe. Şi cînd se îmbolnăvesc, visul firesc al urmaşului este să se elibereze pentru totdeauna de prezenţa lor incomodă. Îi sunt suficiente fotografiile pe care va putea cîndva să lăcrimeze. Cînd se va apropia de bătrîneţe.

În categoria Aforisme, Antologie | Etichete | Lasă un comentariu