Întîmplări vechi cu prieteni şi mai vechi (2) : E trist să nu mai ai dreptul să alegi

Publicat în octombrie 16, 2014 de Mircea

(http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2014-9.html#6, din ciclul Întîmplări vechi cu prieteni şi mai vechi)

Eram tineri amîndoi dar asta nu l-a împiedicat într-o zi pe bunul meu prieten din copilărie, Romeo, să se îmbolnăvească. Cine ştie din ce cauză, cine ştie de unde i s-a tras, dar de la o zi la alta nu a mai putut pune strop de alcool în gură. Chestia asta era tragică. Şi era tragică nu doar pentru el care se afla în centrul acţiunii, ci şi pentru noi ceilalţi care pierdeam focurile de artificii ale spiritului său stimulat de vin, de bere, de coniac sau de trascău – la oricare din ele, fiindcă în privinţa băuturii, el era democrat, nu făcea discriminare. Mintea lui devenea de o bogăţie extraordinară şi Romeo ajungea să mediteze cu profunzime la marile probleme ale omenirii care, ne treceau nouă, ălorlalţi, prin cap, fără să le putem rezolva: Precum: Ce este mai simplu, să fii cerc sau pătrat? Sau: Ce-o să fie cînd greutatea oamenilor o să fie mai mare decît greutatea pămîntului? Sau în sfîrşit: Dacă frumuseţea e trecătoare, de ce urîţenia nu este?

Aşadar Romeo s-a îmbolnăvit. Îşi pierduse pofta de mîncare, avea greţuri mai puternice decît o mamă în devenire, era tot timpul obosit, nu se putea da jos din pat fără să-l apuce ameţeala, şi orice picătură de alcool îI dădea dureri de cap insuportabile: lui care niciodată, chiar dacă bea pe nerăsuflate o jumătate de sticlă din ţuica ”ochii lui Dobrin” – după numele unui fotbalist din Piteşti celebru în tinereţea mea prin performanţele lui pe teren şi în cârciumă –  nu i se întîmpla nimic altceva decît că devenea mai deştept.

S-a internat în spital. Nu l-am vizitat, nu i-am dus flori şi portocale, nu l-am încurajat şi deaceea cînd l-am întîlnit peste vreo lună m-am simţit atît de vinovat că aproape nu-mi venea să-i mai vorbesc.

Dar Romeo nu era supărat pe mine, nu-mi simţise lipsa şi asta m-a jignit puţin. Normal era să-mi poarte pică, nu să nu-i pese. Acum era pus pe confidenţe.

Am pus asta pe seama faptului că nu era afumat şi deci într-o stare anormală pentru el, dar nu, nu era asta, nu era trezia de vină.

– Sunt infirm, mi s-a plîns el. Bandiţii ăştia de doctori m-au făcut infirm. Au pretins că trebuie să-mi scoată splina dacă vreau să mai trăiesc şi gata, au şi făcut-o, mi-au scos-o. Mi-au spus să fiu prudent…

– Cît de prudent? m-am alarmat eu.

– N-am voie să stau mai mult de zece minute în cap. Şi nici să merg în mîini n-am voie.

A tăcut deprimat. Am simţit nevoia să-l ajut:

– Da, înţeleg, dar poate găsim o soluţie. Deobicei cît stai în cap? Şi de mers în mîini, cît mergi ?

– Eşti nebun?! De ce să stau în cap? N-am stat niciodată! Şi nici n-am mers în mîini.

– Şi atunci? Foarte bine dacă n-ai deprinderea asta, n-ai pierdut nimic.

– Cum nu? Dar dacă îmi vine cheful, uite-aşa s-o fac? Înainte puteam face ce vreau, acum, nu. S-a terminat. E trist să nu mai ai dreptul să alegi !

Şi prietenul meu Romeo oftă obidit. Apoi comandă un coniac mare.

În categoria Antologie, Proză scurtă | Etichete | Lasă un comentariu

Din volumul Partida de canasta : Petrecerea

Publicat în octombrie 15, 2014 de Mircea

(Partida de canasta, Polirom, 2005)

Petrecerea a început spre nouǎ seara. Toata după-amiaza, Viorica, prinsă în febra pregătirilor, se agitase, ţipase, ne dăduse, mie si lui madame Wu-Jing ordine pe care apoi le revocase, intrase şi ieşise de zeci de ori din bucătărie in salon, din salon, urcând scările, pe terasa de la etaj, de acolo în cele trei dormitoare şi pe urmă coborând din nou în bucătărie ca să cerceteze, să descopere, să se indigneze şi pentru cea mai măruntă neglijenţă, şi pentru cea mai mică urmă de praf neştearsă, şi pentru cea mai neînsemnată abatere de la ordinele ei şi ale domnului Vincent. Uneori, ieşea în cerdacul din faţa intrării principale să se răcorească în frigul de-afară, îşi trecea o mână pe fruntea încinsă de nervi şi murmura ”Doamne, cine m-a pus sa invit tribul tocmai acum?” Tribul era cuvântul pe care-l folosea domnul Vincent când vorbea de prietenii şi rubedeniile nevestei lui românce.

Domnul Vincent asista de departe, din biroul lui de la subsol la toata agitaţia asta şi din când în când urca posomorât ca să semnaleze vreo deficienţǎ. Era exigent domnul Vincent fiindcă pregătirile astea atât de minuţioase nu se făceau doar pentru primirea tribului diseară. A doua zi, urma vizita marelui patron american de la Warren Communications, domnul Phil Donovan cu nevasta. Şi Viorica devenea şi mai furioasă. Era grea gospodãria! Mai grea decât munca ei de profesoarã de limba englezã la FPHA – Fundaţia pentru Persoane Handicapate Auditiv -, prezidată de domnul Vincent! Dar merita să facă efortul ăsta. Mâine, de exemplu, o să dea mâna şi o să stea la taclale, de la egal la egal cu madam Donovan. Nevastǎ de miliardar ! Nu era puţin lucru. Le intra un cuplu de supraoameni în casǎ. Nu doar ea, ci şi domnul Vincent era impresionat. Se simţeau mici şi sǎraci.

Altminteri însǎ totul îi reuşise Vioricǎi de când emigrase în urmă cu cincisprezece în Canada. Secretul reuşitei ei, dincolo de cãsãtoria cu domnul Vincent, milionar divorţat, semăna cu o deviză de demult:: Lucraţi! Lucraţi! Lucraţi!. La orice oră din zi sau din noapte dacă o sunai pe Viorica, şi o întrebai ce face, răspunsul ei era pe cât de laconic, tot pe atât de precis: Lucrez!

Pe la 8 si jumătate, pregătirile s-au terminat. La bucătărie, masa lungă şi lată din mijloc s-a umplut cu farfurii micuţe de aperitive, cu castroane cu salate, cu platouri de cotlete de porc, de vacă, pui fripţi si sarmale. Pe funduri de lemn străluceau albe, calupuri de telemea greceascǎ şi brânzeturile frantuzeşti fine – brie, camembert, roquefort, – iar ceva mai departe, dintr-un castron de porţelan se ridica, ameninţînd sa se prăvălească pe de lături, o piramidă galbenă de mămăligă. Viorica adora mâncărurile tradiţionale româneşti şi transmisese adoraţia ei şi lui André, adică domnului Vincent.

Madame Wu-Jing, îsi facea încă de treabă pe lîngă cuptor, fiindcă mai avea ceva de scos – cozonacii. Golisem salonul, s-ar fi zis, ca pentru dans, fiindcă nu mai rămăseseră în el decât vreo şase, şapte scaune pe lînga pereţi. Dusesem, împreună cu madame Wu-Jing şi cu cumnatul Vioricăi, Anton, tocmit câteva ore să mă ajute în cursul dimineţii, masa mare de nuc şi fotoliile şi canapelele în dormitoarele de la etaj. Dar nu pentru dans se facuse mutarea asta. Era o dovadă de prudenţă elementară: Domnul Vincent se temea să le lase la îndemâna vandalilor tribului – două fetiţe şi un băieţel, toti trei între opt şi zece ani. Se mai convenise că nimeni nu avea voie sa urce la etaj. „Casa mea nu e muzeu!” decretase domnul Vincent agasat de firea noastră băgăreaţă şi iscoditoare. Cu siguranţă că dacă ne-ar fi lăsat de capul nostru, ne-am fi foit de colo-colo, aşa de fudulie… Iar masa festivǎ – era doar Craciunul! – urma să se serveascǎ într-o sală mare de la subsol. Acolo fuseseră aşezate doua mese in formă de T, una mai micuţă în capul literei, la care aveau sa stea Viorica si domnul Vincent, şi o alta lungă, rezervată tribului. După ce se termina festinul trebuia să urcăm toţi în salon, unde în faţa bradului, aşezat pe un scăunel şi cu un fes roşu de Moş Crăciun, Anton avea să împartă cadourile de Crăciun pregătite de Viorica – cutiile mari, legate cu panglici tricolore de sub fereastră. Câte o cutie de famile. Ştiam ce se afla în cutii pentru că noi doi, madam Wu-Jing şi cu mine le cumpărasem, de la Sears, un magazin care vindea mărfuri cu preţ redus de sărbători. In fiecare cutie era o altă cutie. Aurie, lăcuită, frumoasă, parfumată şi închisă ermetic. Era o cutie de pălării fără pălării. Goală. ”E cel mai bine aşa. Fiecare îşi poate pune ce vrea în ea.”, ne explicase Viorica.

Se făcuse ora de sosire. Erau aşteptaţi o soră – Steluţa, cu Anton, bărbatu-sau, şi fetiţa lor Nella -, un frate – Barbu, cu nevasta-sa Elena si copiii, Ionuţ, si Dănuţa -, un cuplu de prieteni de-ai Steluţei, mai tineri, între 35 şi 40 de ani – Cecilia si Grigoraş, moldoveni sositi de curând de la Iaşi -, şi un altul ceva mai vâ rstnic – Mia şi Alexandru însoţiţi de fiul lor Horaţiu în vâ rsta de 21 de ani si de iubita lui, o tunisiancă, Sheila. Iar la sfîrşit, deşi cel dintâi în ordinea enervării pe care i-o producea domnului Vincent, urma să vină batrânul Capdefier, adus de la cǎmin, tatǎl Vioricăi, al Steluţei şi al lui Barbu, senilizat complet la 80 de ani care desigur n-o sǎ ştie nici unde este, nici ce se sărbătoreşte.

Eram convins că gândindu-se la el, domnul Vincent devenea hipertensiv. Ultima dată când fusese la o petrecere de familie împreuna cu bătrânul Capdefier, trebuise să suporte toata seara aceleaşi două întrebări puse de zeci de ori, în româneşte „Dumneata eşti francez? Sau eşti bărbatul fiică-mi?” Când domnul Vincent, care înţelegea bine, dar vorbea foarte rar româneşte încercase să-i spună că era şi una şi alta, bătrânul îl privise cu stupoare. Doar două-trei minute. Fiindcă pe urmă se înseninase şi reluase: „Dumneata eşti francez? Sau eşti bărbatul fiică-mi?

Viorica îl luase pe bătrân şi-l îndepărtase autoritară dar de la capătul celălalt al mesei, unde fusese aşezat cu forţa, aplecându-se să-l vada mai bine şi strigând tare ca să fie auzit bătrânul o ţinea una şi bună: „Dumneata eşti francez?”

„Nu vreau ca taică-tău să stea la masa noastră,” vorbi acum domnul Vincent cu Viorica care se aşezase obosită pe un scaun. Erau amândoi în salon şi priveau pe fereastră cei doi brazi de lînga poartă, mari si stufoşi cu crengile pline de zăpadă. „E pisălog şi stupid. Plus cǎ trebuie să-i vorbesc româneşte”, explica el motivul interdicţiei. „Pune-l lîngă Mia, o cunoaşte bine, că doar ea l-a îngrijit până să-l băgăm la cămin. I-am plătit pentru asta, n-o sa facă nazuri acum că-l suportă douǎ ore pe gratis.”.

Viorica zâ mbi întelegatoare. André avea dreptate. Da, o sa-l puna lînga Mia. O sa-i placă batrânului să stea lînga ea. Toata viaţa tata a fost un afemeiat, gândi ea duioasă.

*

Eram adunaţi acum cu toţii în sala mare de la subsol şi madam Wu-Jing strângea tacâmurile. Mâncarea ne-o luasem singuri în farfurii de carton trecând în şir indian prin faţa meselor încărcate de la bucătărie, şi coborâsem apoi la subsol trăncănind fără tragere de inimǎ, mai curând intimidaţi. Mâncasem încet, sa treacă timpul, vorbeam toţi în surdină, în timp ce Viorica şi domnul Vincent ne priveau surâzǎtori şi tăcuţi. Era o duioşie, ceva în felul lor de a fi care care mă ducea cu gândul la mulţumirea bunicii din copilărie când dădea de mâncare la raţe. Dintr-o combină muzicală ieşeau rând pe rând vocile lui Elvis Presley, Joe Dassin, Dalida, Tom Jones, Adriano Celentano. Muzică bună, veche din urmă cu treizeci-patruzeci de ani…

Horaţiu si Sheila stateau la o altă masă micuţă, adusǎ repede de la bucătărie, pentru ei şi pentru noi, servitorii, madam Wu-Jing si cu mine. Nu ne vorbeam, doar din când în când Horaţiu aprecia fie brânza, fie friptura, fie sarmalele spunând invariabil „E bestial!” Iubita lui era înaltă si subţire dar cu forme pline şi unduitoare. Il privea cu luare-aminte pe domnul Vincent care însă n-o observa.

Ne pregăteam acum pentru cafele, tort si fructe. De data asta, nu mai mergea nimeni la bucătărie, fiindca ne servea madam Wu-Jing. Si când ea apăru cu un platou mare pe care era aşezat tortul de ciocolată neagră într-o îmbrăcăminte roz de hîrtie dantelată, Viorica se ridică de lîngă domnul Vincent şi închise combina muzicală.

– Parca suntem morţi, declară ea indignată. Parca ne-am adunat la parastas, nu la Crăciun. Ce-ar fi să facem ceva să ne amuzam?

– De ce-ai închis muzica Viorica? întrebǎ Steluţa, sfioasă. Era frumos…

– Nu-i place lui André. El zice să facem ceva…

– Ce să facem? întreba Mia.

– Să cântăm, propuse Viorica. Sau să spunem bancuri.

– Cã şi suntem buni sã cântǎm! se văită glumeaţă Cecilia cu mâna la gura. Grigoraş cântã ca măgarul de la mitropolie.

– Da’ cântã tu daca esti mai breazã. Dece mă faci tu pe mine măgar? se revoltă Grigoraş.

– Aşa vine vorba, nu te-a facut măgar, încerca să-l linişteasca Alexandru cu autoritatea lui de decan de vâ rstǎ al tribului.

– Sã nu mai vină vorba asta în lume, nu şade bine, se înverşună Grigoras.

– Uite cânt eu, se oferi Mia ca să stingă discuţia.

Viorica o privi cu interes, dar obosită. Incepuse de mult ziua pentru ea şi băuse vreo câteva whiskyuri ca sǎ-si pastreze agerimea. Cred că i-ar fi placut ne trimită acasă spunându-ne că are de lucru. Ea n-ar fi recunoscut nici bătută că ar apuca-o somnul.

– Ce ne cânţi?

– Un vechi cântec rusesc, îmi plăcea mie când eram copil.

– Rusesc?! Tot tribul şi Viorica rămaseră o clipa perplecşi. Cum adică un cântec rusesc? Pâna si domnul Vincent privea nedumerit. Înţelegea că era ceva neobişnuit, dar nu-şi dădea seama tocmai bine despre ce era vorba. Viorica îi explică în englezeşte ce vrea să cânte Mia.

– A, de ce nu? O să ne distrăm…E simpatic…

Toată lumea se destinse. Chiar aşa! De ce sa nu cânte un cântec rusesc?

Şi Mia trecu în faţa mesei. Se înclină ca o şcolăriţă la serbarea de sfîrşit de an şi luâ ndu-si o voce mică de copil de grădiniţă, începu:

Bărbatul meu nu e bogat
Bărbatul meu nu e frumos
Dar când dansez cu el
Şi-l aud spunând
Dragă puişor te iubesc de mult…
Simt că mă topesc…

Alexandru asculta cătrănit. Il făcea de râs de Mia cu exhibiţionismul ei. Grigoraş îl observa cum îsi aprindea tremurând ţigara. Şi vorbi cu o lucire în ochi:

– Doar nu te superi acuma. Nu vorbeşte de tine, aşa îi cântecu’.

– O fi, da’ sunt şi alte cântece, de ce să-l cânte pe ăsta?

– Dacã p-ãsta îl ştie… explică sfătos Grigoraş. Nu-i bine să te superi…

Mia terminase şi Viorica si Steluţa o aplaudară. Veni lîngǎ Alexandru roşie la faţă de emoţie.

– Am fost bine? întrebă ea curioasă, aproape în şoaptă.

– Ai fost pe dracu’! Ne facem de râs…

– Cu ce ne facem de râs? se răsti Mia tot aşa, aproape în şoaptă. C-am zis că mă iubeşti? Ţi-e ruşine cu asta? Sau că suntem săraci? Lasă-i să vadă, poate-ţi dă o slujbă… La banii lor…

– Vorbim acasă, spuse încet Alexandru. Acum hai să ne uităm la ăştia.

Bǎtrânul Capdefier care stătea lîngă Mia de partea cealaltă, o mângâie pe obraz. Dar se opri din mângâiat, o privi tandru şi-i puse mâna sub bărbie. Mia se uită şi ea la el, intrigată şi se ridică de la masă. Porni glonţ spre geam:

– M-a ciupit, spuse ea şuierătoare, când trecu pe lîngă Viorica.

– Am văzut, de bărbie, surâse gazda cu înţelegere.

– Cu o mână m-a ciupit de bărbie şi cu ailaltă de fund!

– Vai tata, ce-ai făcut! Mai mare ruşinea! strigă dojenitoare, dar admirativă Viorica.

– Vezi? De-asta nu voiam să stea lîngă mine! E nebun şi pisǎlog! vorbi triumfător domnul Vincent.

– Nu vă ciupea el pe dumneavoastră! îl linişti Mia supǎratǎ şi respectuoasǎ.

Ieşise acum în faţă Steluţa. Era mică şi durdulie şi parodia o dansatoare argentiniană de tangou. Işi cânta pam pampam pampam-pampam-pampam dansând pasionată cu un ghiveci de flori în braţe. Anton, bărbatu-său, o privea cu simpatie. Viorica îşi pusese capul pe umărul domnului Vincent şi se pregătea să lucreze. Iar domnul Vincent îi ţinea hangul Steluţei bătând cu o furculiţă în paharul de cristal. Steluţa mai făcu o piruetă sprijinindu-se cu mâna de perete şi apoi reveni în sânul tribului răsuflînd greu. Viorica şi Cecilia o aplaudară moale.

– E greu la vârsta mea, se alintă ea, să mai faci pe dansatoarea.

– Ai fost grozavă! o încurajă Anton.

– Cânta şi tu ceva! îl îndemnă Steluţa.

– Eu să cânt? Ce-am înnebunit?! A cântat Mia, tu ai dansat, ne-ajunge! Să cânte şi ăştia. Şi arătă spre Viorica şi domnul Vincent.

Anton n-o avea la suflet pe Viorica. O cunoştea din tinereţe, de pe vremea când locuiseră în acelaşi cartier bucureştean cu toţii, el cu Steluţa, Viorica cu bărbatul ei de atunci, şi Barbu, încă holtei, la un loc cu bătrânii Capdefier. Fusese mai iute de picior Viorica. El cu Steluţa nu erau în Canada decât de vreo trei ani, şi Viorica îi privea de sus..

– Cine urmează? strigă Mia care întorcându-se de la geam se aşezase undeva spre capătul mesei, mai aproape de Viorica şi mai departe de bătrânul Capdefier. Alexandre, cânta-ne tu şansoneta aia a ta.

– Ce şansonetă? întrebă Viorica.

– Alexandru a compus o şansonetă, o lămuri Steluţa, nouă ne-o cântă mereu. E-n franţuzeşte.

Viorica se uita la ea derutată.

– Când ne întâlnim şi noi să stăm la o bere, Viorica, continua Steluţa puţin agasată. Nu v-am chemat niciodatǎ pe tine şi pe André fiindcǎ ce să vorbiţi voi cu noi? Nu v-ar amuza inepţiile noastre. Dar ne distrăm şi noi cum putem. La sfîrşitul serii de multe ori Alexandru ne cântă şansoneta lui.

Alexandru se codea. Ii trecuse supărarea acum după ce-o văzuse dansând pe Steluţa şi i-ar fi plăcut sa cânte. Da, era petrecere, nu parastas, avea dreptate Viorica. Dar se lăsa greu, era cel mai în vâ rstă şi dacă nu-l invita şi domnul Vincent, n-avea curaj.

– Păi daca vrea toatǎ lumea… mormăi el cu ochii ţintă la Viorica şi la domnul Vincent…

– Da domnule, hai să ascultăm şansoneta dumneavoastră, spuse binevoitor domnul Vincent în timp ce ducea paharul la gurǎ.

Alexandru înaintă vreo trei paşi spre centrul salonului.

– Dar vreau sa cântaţi refrenul cu mine vorbi el cu aplomb ca un animateur de la televiziune. Şi începu. Era vorba în şansoneta lui despre o ciobăniţă care iubea un ciobănaş care însa n-o iubea fiindca era logodit cu o alta ciobăniţă. Dar ciobăniţa asta, logodnica, nu-l iubea pe el, ci pe un alt ciobănaş care nici acela n-o iubea pe ea, ci pe prima ciobăniţă. Alexandru cântă tare si cu dicţie ca la şcoală, dar nimeni nu-l urma la refrenul care îi îndemna pe ciobănaşi şi ciobăniţe sǎ cânte viaţa si iubirea aşa cum cântă ciocârliile.

Domnul Vincent părea perplex şi Alexandru îi explică doct, la sfîrşit, că şansoneta lui imită o pastorală din secolul al XVIII-lea.

– Aaa, grozav! Secolul al XVIII-lea, grozav! se lumină la faţǎ domnul Vincent ridicându-se în picioare şi întinzâ ndu-i un pahar cu vin… Înţeleg…Voltaire, Rousseau, Revoluţia franceză…. Toată stima! Sunteţi poet ca şi mine. Apoi ni se adresă tuturor:

-Vreau să vă citesc şu eu un poem scris pentru femeia iubită cu ocazia zilei ei de naştere, acum patru luni. Şi domnul Vincent o luă de umeri pe Viorica şi o săruta zgomotos pe obraz. Se scotoci apoi prin buzunare şi scoase o foaie de hîrtie motolită scrisă cu pastă roşie.

– Am creat-o la o şedinţă, ne dezvălui el momentul genezei. Ridică braţul să se facă linişte, tuşi, bău o înghiţtură de vin şi începu. Eram cu toţii foarte emoţionaţi. Domnu Vincent citea tare şi pasionat. Foarte impresionant. Dar nu înţelegeam nimic fiindcă poemul era scris în englezeşte. Numai Viorica pricepea despre ce era vorba şi asculta cu ochii închişi de plăcere. Domnul Vincent termină în forţă, cu o voce tunătoare şi se aplecă din nou s-o sărute, de data asta pe buze. Viorica îl sărută şi ea şi-şi şterse o lacrimă de înduioşare.

– Aşa e André, spuse ea tandră, e romantic. Lumea de la companie zice de el că e căpos şi rău, da’ el are un suflet de aur.

Domnul Vincent părea însă nemulţumit. Regreta pesemne că şi-a deschis sufletul în faţa unor neghiobi care nu erau în stare să-i aprecieze sentimentele.

– Unde au disparut copiii? tresări el deodată.

Steluţa îl linişti maternă, ca o cumnată ce-i era:

– Staţi cuminte. Se joacă în bucătărie.

Domnul Vincent se ridică furios de la masă şi se repezi spre scări:

– N-am chef să-mi alerge prin casă de colo-colo, strigă el roşu la faţă. Să stea aici cu noi, dacă i-aţi adus în vizită! Şi arătă cu degetul spre parchet.

– Aici! Aduceţi-i aici! Imediat!. Imediat, am zis!

Madame Wu-Jing si cu mine am urcat scările cât am putut de repede şi am recuperat copiii care se jucau de-a v-aţi ascunsa în bucătărie şi-n salon. Dar numai fetiţele fiindcă Ionuţ se ascunsese si nu voia sa iasă oricât l-am strigat. Ne-am dus cu ele jos şi domnul Vincent ne-a privit sumbru:

– Da’ baiatul unde-i? Aduceţi şi băiatul.

– Il aduc eu, se oferi ruşinat cumnatul Barbu, tatăl băieţelului. Ştiu eu cum să-l iau.

Trecu pe lîngă noi si dispăru în bucătărie;

– Unde te-ai ascuns ma tâlharule? se auzi vocea lui de departe. Ieşi mă afară, că te belesc! Mai strigă o dată, mai strigă de două ori şi peste vreo cinci minute apăru cu tâlharul smiorcăind în capul scarilor.

Recuperarea copiilor reuşise pe deplin şi domnul Vincent urcă la etaj să inspecteze personal bucătăria şi salonul. Reveni mulţumit, nu constatase nici o pagubă materială.

– Să continuăm, zise Viorica dupa ce domnul Vincent se aşeză din nou lînga ea. Cine-i la rând? Cecilia, ne cânţi ceva?

– Nu pot, zise Cecilia. Tu nu vezi ce fac?

Ea stătea acum lînga batrânul Capdefier şi nu se putea mişca fiindcă bătrânul se rezemase cu tot corpul de umărul ei şi sforăia cu gura deschisă. Se aplecase într-o parte Cecilia, gata-gata sa cadă de pe scaun, dar nu se putea scula fiindcă bătrânul s-ar fi prăbuşit.

– Hei tată, trezeşte-te, îi strigă Steluţa. Barbule, du-te si zgâlţîie-l puţin pe tata, a cocoşat-o pe Cecilia, tu nu vezi?

– Şi-l punem să ne cânte! se bucură Barbu. Hai să vedem daca mai ştie să cânte!
Ii dădu un ghiont filial în coaste şi bătrânul deschise ochii zăpăcit.

– Ce e, ce e? bâigui el.

– Hai sa ne cânţi! îi ţipă Barbu în ureche.

– Ce să fac?!

– Sa ne cânţi ceva.

– Sǎ cânt?!

– Toata lumea a cântat. Zi-ne un cântec cu curve cum ştiai mata în tinereţe. Şi Barbu ne făcu cu ochiul. Bătrânul ascultă cu luare-aminte şi brusc, fără nici o pregătire începu cu o voce subţire şi spartă:

– Ecaterino,
Vedea-te-aş vie
In colivie
Că-mi ciripeşti.
Iubire mare
Si arzătoare
Că-mi dăruiesti.

– Bravo! Bravo! strigă toatǎ lumea. Viorica era cea mai entuziasmată. Şi atunci batrânul prinse curaj. Şi începu iar să cânte:

– Bandiera rosa
Tra la la la
Bandiera rosa
Tra la la la
Bandiera rosa
Tra la la la la la
Traiasca comunismul şi la libertà

De data asta entuziasmul nu mai fu atât de unanim. Era un secret al familiei că bătrânul fusese un comunist aprig în tinereţe. Nu era cine ştie ce nenorocire, da’ nu se făcea să cânte chestia asta … Batrânul ne privi parcă puţin intrigat şi lipsa noastră de ardoare îi dădu elanuri noi. Işi ridică pumnul în aer si răcni:

– Stalin si poporul rus
Libertate ne-au adus!
Noi vrem pace în Balcani
Fǎrǎ anglo-americani!

– Opriti-l strigă Viorica disperată. A înnebunit tata! Opriţi-l!

– Lumina vine de la răsărit şi întunericul de la apus! strigă bătrânul, ridicat acum în picioare şi cu părul vâ lvoi.

Barbu îl trase repede de la masă.

– Hai sus tată să-ţi dau medicamentele. E timpul sa dormi! Dar bătrânul îşi amintise acum o altă lozincă şi ţipa tare în timp ce urca împins de la spate: Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji, Ana Luca şi cu Dej au băgat spaima-n burgheji, Ana, Luca…
Au dispărut amândoi în salon şi vocea bătrânului s-a oprit brusc.

Domnul Vincent se posomorâse din nou. Ne cerceta inchizitorial:

– Voi toţi sunteţi comunişti! Toţi românii sunt nişte comunişti mizerabili!

Era supărat rău de tot domnul Vincent. Şi nu era de mirare. Batrânul Capdefier îi era socru. Tatăl femeii iubite! Al singurei femei, aşa îi spusese o data Steluţei, care contase în viaţa lui în afara celorlalte două foste madame Vincent de care divorţase de mult. Domnul Vincent cunoştea trecutul socrului lui, dar ce putea face? Nu-l putea schimba. Dar să se strige la masa lui în seara de Cráciun sloganuri cu Stalin, asta era prea de tot! Până şi femeia iubită se revoltase! Bǎtrânul Capdefier era român ca şi noi!

– Nu suntem comunişti domnu’ Vincent protestă moale Alexandru în calitatea lui neoficială de decan.

– Eu după tată, sunt legionar, întări bărbatul Steluţei.

– Pe mine m-au persecutat şi m-au lăsat repetentă în clasa a şaptea adăugă Elena, nevasta lui Barbu, uitându-se adânc şi revoltată la domnul Vincent. Era prima oară când deschidea gura în seara asta, dar amintirile erau atât de dureroase încât nu mai putea să le treacă sub tăcere.

Am început toţi sã protestãm „nu suntem comunişti, ba dimpotrivă, suntem anticomunişti domnule Vincent”, numai Grigoraş, bărbos ca un călugăr de la Putna, tăcea.

– Zi bãi şi tu că nu esti comunist, îl înghionti nevastă-sa, zi bãi ca n-ai intrat în partid. Aiştia cum zic?

– Ba dece să zic minciuni cã n-am fost dac’am fost! Am fost în partid, domnu’ Vincent da’ puteai să nu fii?

– L-au silit dragă, îl apără nevasta-sa exasperată. I-au zis că-l dă afarã din serviciu dacã nu intrã…

– Da, aşa mi-au zis.

– Da’ cu Ceauşescu cum a fost? se înverşună deodată domnul Vincent. Că de aplaudat, l-aţi aplaudat toţi. Vã toceaţi palmele aplaudându-l.
Am rămas o clipă intimidaţi.

– Şi regina Angliei nu l-a plimbat cu caleaşca? i-o întoarse Alexandru. Regina Angliei era şi regina dumneavoastră!

– Las-o pe regină, că doar nu era să-l lase să meargă pe jos. Şi dumneata ai fost pionier, nu-i aşa? se întoarse el acuzator spre Horaţiu.

– Era bestial, răspunse Horaţiu. Eram cel mai bun din şcoală.

Cum a fost cu Ceauşescu… Mi-l aduceam aminte când a fugit cu elicopterul decolînd de pe acoperişul Comitetului Central. Lumea era în delir pe străzi, maşinile claxonau tot timpul.

Pe urmă, primele luni ale Frontului de salvare naţională… „Ce era bine pe vremea aia, ne spusese cu nostalgie Grigoraş în urma cu cu câteva zile, era cã ne dădea voie la toţi sã furăm….” Parca a trecut o sută de ani de-atunci…

– S-a facut târziu domnule Vincent spuse Alexandru. Trebuie să plecăm.

– Nu-i târziu, mai staţi, spuse Viorica rugătoare. Nu mai avea ochii apoşi, aburii whyskiului se risipiseră. Trebuie să vă împărţim şi cadourile de la moş Crăciun…

– Altădată, vorbi Mia. E foarte târziu. Trebuia să fi plecat de mult.

– La revedere! zise batjocoritor domnul Vincent. Se ridică de la masă şi dispăru sus pe scări, la etaj.

Ne-am îmbrăcat tăcuţi fără să ne uităm unii la alţii.

Voiam să ieşim repede din casă.

Afara ningea şi era plăcut. Vedeam departe cupola alburie a Oratoriului Saint-Joseph, luminatã electric. Ne-am despărţit de ceilalţi la prima intersecţie unde îi aşteptau, parcate, maşinile. Iar noi, Mia, Alexandru si cu mine am pornit încet spre o gură de metrou din apropiere.

În categoria Antologie, Proză scurtă | Etichete | Lasă un comentariu

Alice Munro – povestitoarea

Publicat în octombrie 9, 2014 de Mircea

Acordarea premiului Nobel pentru literatură  pe anul 2013 scriitoarei canadiene anglofone Alice Munro a fost surprinzătoare pentru multă lume. Dar ar fi fost de mirare să fie altfel. Juriul premiului Nobel nu este o instituţie transparentă şi procesul decizional este înconjurat de o discreţie atît de bine respectată, încît foarte rar pronosticurile  lumii literare din afară coincid cu opţiunile lui. Şi nu e vorba doar de cîştigătorul premiului, ci şi de finaliştii care împart cu el febrilitatea aşteptării. După anunţarea cîştigătorului, ei se retrag în umbră şi-şi aşteptă rădători şansa pentru anul viitor. Dacă nu vor apărea alţii care le-o vor lua înainte.

Există, fireşte, în zilele noastre cîţiva mari scriitori  ale căror aspiraţii la premiul Nobel, chiar dacă nu sunt făcute publice, apar mai mult decît justificate. Ei ar satisface şi prin operă, şi prin  vîrstă, şi prin notorietate toate exigenţele juriului suedez: Milan Kundera (84 de ani), Amos Oz (74 de ani), Salman Rushdie (66 de ani), Umberto Eco (81 de ani), Ismail Kadare (77 de ani), Adonis (Ali Ahmad Said Esber, 83 de ani), Philip Roth (79 de ani), Haruki Murakami (64 de ani) etc. Cu toate acestea, deşi uneori par a se număra printre favoriţi an de an, ei sunt ocoliţi.

Alice Munro (82 de ani) nu era nici ea o necunoscută. Dimpotrivă, prestigiul ei în literatura canadiană şi chiar în contextul, mult mai larg, al literaturii nord-americane era bine consolidat şi probat prin numeroase premii literare, printre care de trei ori (1968, 1978, 1986), Prix du Gouverneur général, cel mai important premiu literar canadian, şi premiul internaţional Man Booker (2009) care, înfiinţat în 2005, a fost acordat printre alţii lui Ismail Kadare (2005), Philip Roth (2011) şi Lydia Davis (2013).
Dar oricum notorietatea ei nu părea mondială ca în cazul lui Eco sau Kundera.

Şi totuşi, candidatura lui Alice Munro era perfect valabilă.

Dacă e adevărat că Academia suedeză nu face publică lista scurtă candidaţilor ajunşi în ultima fază a competiţiei decît cincizeci de ani mai tîrziu, pe de altă parte,  inventivitatea ziariştilor în descoperirea informaţiilor şi în interpretarea  datelor care li se ascund nu are limite. Există chiar un portret al cîştigătorului tipic bazat pe date statistice: ”Premiul Nobel tipic scrie romane în engleză este de origine europeană are în medie 65 de ani şi aproape unul din doi poartă barbă sau mustaţă” (1).

În 2012, premiul Nobel a fost acordat chinezului Mo Yan care avea 57 de ani, scria în limba sa maternă şi nu purta nici mustaţă şi nici barbă ! Nu avea niciuna din trăsăturile cîştigătorului tipic! El a fost preferat  favoriţilor Munro, Murakami şi Roth.

Alice Munro a cîştigat anul acesta avînd de înfruntat, se pare,  alţi doi candidaţi. E vorba de  ungurul Peter Nadas (71 de ani) şi de  irlandezul William Trevor (85 de ani), amîndoi romancieri şi nuvelişti reputaţi, distinşi de asemenea cu multe premii naţionale şi internaţionale. Dar niciunul nu are autoritatea şi renumele de care se bucură în lumea literară Umberto Eco,  Milan Kundera sau Salman Rushdie. Ca atare, scriitoarea canadiană nu poate fi contestată, anul acesta că a fost favorizată în faţa unor candidaţi mult mai merituoşi. Tot ce s-ar putea spune cu oarecare îndreptăţire este că Academia suedeză, pelîngă grija de a-şi manifesta deschiderea şi independenţa faţă de tumultul în jurul unor autori şi opere, este, de asemenea, atentă la ”dosarele” care i se propun căci selecţia candidaţilor nu se face doar după impresii de lectură. Alice Munro a avut, desigur un dosar impecabil. Are o operă consistentă,  este o autoare bine cunoscută şi apreciată în mai multe ţări şi este activă. Căci Academia suedeză e reticentă în a recunoaşte meritele literare, chiar excepţionale,  ale unui autor care nu a mai publicat nimic de cîţiva ani.

Alice Munor (Alice Ann Laidlaw, înainte de căsătorie) s-a născut în  10 iulie 1931 într-o mică localitate, Wingham, din provincia anglofonă Ontario, cea mai populată din Canada şi a doua ca mărime după Quebec. Era primul dintre cei trei copii ai unei familii cu ascendenţe scoţiene şi irlandeze, cu un bunic fermier şi iubitor de lectură şi un tată, Robert Eric Laidlaw, crescător de păsări şi de vulpi argintii.

Mama era învăţătoare, dintr-o ramură mai săracă a familiei, dar după căsătorie – povesteşte Alice Munro în The view from Castle Rock – s-a consacrat comerţului cu blănuri de vulpe rentabilizînd, o vreme întreprinderea lui R. E. Laidlaw, lipsit de spirit  practic.

Atracţia pentru  o carieră scriitoricească şi-a descoperit-o  Alice Munro la vîrsta de11 ani. Mult mai tîrziu, cînd era de acum o autoare consacrată, într-un interviu, ea se considera, cu o modestie poate mimată, scriitoare doar fiindcă i-au lipsit alte calităţi concurente : „N-am niciun talent, nu sunt intelectuală şi mă descurc prost ca stăpînă a casei. Aşadar nimic nu mă poate abate de la ce fac.” (2) A publicat prima nuvelă în 1950 cînd era studentă la universitatea Western Ontario din London (Ontario) însă debutul nu a condus-o  la un parcurs literar suficient de susţinut ca să-i asigure autonomia financiară. În  paralel cu studiile, muncea ca bibliotecară şi cheleneriţă, dar căsătorindu-se cu James Munro în 1951 a părăsit universitatea. Cuplul s-a stabilit mai întîi la Vancouver, în provincia Columbia-Britanică şi apoi, din 1963, în capitala provincială Victoria, situată la jumătatea distanţei dintre Vancouver şi oraşul american Seatle. Aici au deschis o librărie Munro’s Books devenită celebră nu numai în Canada, ci şi în Statele Unite.

În 1968, aşadar la optsprezece ani de la publicarea primei nuvele, debutează şi editorial cu Dance of the Happy Shades (Dansul umbrelor fericite). Succesul este de data asta fundamental pentru destinul  literar al lui Alice Munro. Volumul este distins cu Premiul Guvernatorului General şi inaugurează, în sfîrşit, o carieră literară consistentă. Nuvelele ei vor fi publicate în magazine americane prestigioase precum The New Yorker şi The Atlantic Monthly iar volumele care le vor strînge periodic între două coperţi se vor succeda la distanţe de 2-4 ani, pînă la, deocamdată, ultimul, al paisprezecilea, Dear Life apărută în 2012, cînd autoarea avea 81 de ani.

În 1972, Alice şi James Munro divorţează. Ea se întoarce în Ontario ca scriitoare în rezidenţă la universitatea Western  Ontario şi  în 1976, se recăsătoreşte  cu geograful  Gerald Fremlin stabilindu-se într-o mică localitate, Clinton, aflată la cîţiva km de Wingham. Acolo trăieşte şi astăzi, izolată de freamătul mediatic al marilor oraşe, cu existenţa ritmată de cărţile  care-i apar şi de numeroasele premii literare care le confirmă valoarea.

Alice Munro aprecia în interviuri că a doua parte a vieţii a fost mai uşoară decît prima (3), dar în ultimii ani ea a traversat totuşi evenimente dramatice. În 2009 cînd a fost distinsă cu prestigiosul Man Booker International Prize, a dezvăluit că tocmai a învins un cancer,  iar în aprilie 2013, Gerald Fremlin a decedat.

Răsfoind pe Internet comentariile presei imediat după acordarea premiului Nobel se remarcă uşor două etichete care au toate şansele să însoţească opera scriitoarei canadiene şi în posteritate. Mai întîi, aceea de ”regină a nuvelei,” asociată cu observaţia că Academia suedeză a premiat pentru prima dată un autor de nuvele. În caracterizarea pe care juriul premiului Nobel o face autoarei se menţionează calitatea stilului şi componenta  general umană a operei sale: „Munro este apreciată pentru arta subtilă a nuvelei care  poartă amprenta clarităţii stilului şi a realismului psihologic”  sau „Găsim adesea imbricate în textele sale descrierea unor evenimente obişnuite, dar decisive, un fel de epifanii ce clarifică  istoria ambiantă şi luminează, ca nişte flashuri, problemele existenţiale.”

Nu sînt laude de circumstanţă fiindcă ele revin şi în motivarea altor premii importante. La decernarea lui Man Booker International Prize în 2009, juriul  afirma: „Alice Munro este cunoscută mai ales ca autoare de nuvele, dar ea aduce tot atîta profunzime, înţelepciune şi precizie  în fiecare dintre istoriile sale pe cît o fac majoritatea romancierilor în întreaga lor operă”. Şi mai departe:  „A o citi pe Alice Munro înseamnă să înveţi de fiecare dată ceva nou la care nu te-ai gîndit înainte. ” ” Citiţi-o, citiţi-o pe Alice Munro!” îndemna entuziast un scriitor, Jonatahn Franzer în New York Times încă din 2004 susţinînd că ea  era cel mai bun scriitor de ficţiune din întreaga Americă de Nord.

A doua etichetă care marchează imaginea scriitoarei canadiene se datorează unei  scriitoare şi eseiste americane, descendentă din emigranţi evrei ruşi, Cynthia Ozick. Alice Munro este „un Cehov al nostru”. Alţi comentatori  (John Updike, A.S.Byatt) o compară  şi cu Flaubert dar mai ales o consideră o continuatoare a nuvelistului american Raymond Carver (4).

Dar şi  Raymond Carver este  comparat cu Cehov al cărui prestigiu în Statele Unite este atît de mare încît, cum remarcă un comentator din Le Nouvel Observateur, toţi autorii de nuvele sînt comparaţi cu el (5). Poate de aceea, numele lui Cehov a rămas lipit de imaginea lui Alice Munro mult mai mult decît cele ale lui Flaubert sau Carver şi a devenit un fel de referinţă obligatorie pentru nuvelele ei.

Însă dincolo de Cehov cu care se pot face apropieri în privinţa tehnicii literare clasice şi a poziţiei naratorului faţă de personaje şi de evenimentele narate, referinţa cea mai importantă este universul canadian inconfundabil, prezent şi în operele altor mari canadieni printre care se află şi francofoni, ca de pildă scriitoarea Anne Hebert cu Kamouraska şi Les fous de Bassan.

Căci  în fond despre ce scrie Alice Munro? În literatura română despre un autor ca ea s-ar spune că este un scriitor preocupat de lumea rurală şi probabil că mulţi critici ar privi-o cu condescendenţă. Şi cu atît mai mult cu cît, stilistic, ea nu se conformează dogmelor post-moderniste, iar prozele ei au defectul polimorf de a se citi uşor, de a fi limpezi, sugestive şi rafinate fără ostentaţie…

Alice Munro este în primul rînd o povestitoare fermecătoare care scrie despre oameni obişnuiţi  din mici comunităţi rurale şi semiurbane din Ontario, despre înaintaşii săi care, în urmă cu aproape două secole, au traversat oceanul spre o lume, atunci, cu adevărat nouă, despre relaţiile de familie, complicate prin dependenţe,  prejudecăţi şi  tradiţii, despre secrete şi ipocrizii sociale inavuabile, despre vieţi care basculează în suferinţă şi tragedie  de pe o zi pe alta, despre destine care nu se adaptează la evoluţia rapidă a lumii din jurul lor, despre, mai ales, psihologii feminine rebele – femei care încearcă să-şi schimbe viaţa părăsind un univers familial sufocant şi  care se confruntă cu inerţii şi demoni personali intratabili – ,  despre conflicte contemporane – ca de exemplu drama unui profesor adus în pragul sinuciderii de fanatismul religios -,  despre bărbaţi şi femei care aleargă, cu o frenezie vecină cu disperarea, după o fericire imposibilă. Şi în totul despre înstrăinare, despre ambiguitatea, emotivitatea şi fragilitatea raporturilor dintre oameni. Oameni mărunţi, mari sentimente, sintetiza juriul Nobel esenţa  tipologică a nuvelelor lui Alice Munro.
Probabil totuşi că premiul acesta vine prea tîrziu pentru octogenara care de mulţi ani cochetează cu ideea de a nu mai scrie. De data aceasta însă, după apariţia ultimei cărţi, ea pare hotărîtă cu adevărat să se retragă din viaţa literară, unde, altminteri, a fost totdeauna o prezenţă puţin zgomotoasă ocolind lansările, interviurile, mondenităţile, criticii. Spunea la un moment dat că aproape detestă premiile literare din cauza obligaţiei de a vorbi în public. Se pare că premiul Nobel nu va fi nici el privilegiat în privinţa asta.  Alice Munro a anunţat că nu se va prezenta în luna decembrie la festivitatea de premiere din cauza problemelor de sănătate.
Dar  premiul face bucuria celor din jurul ei şi însuşi primul ministru canadian, reputat că nu citeşte cărţi ci doar documente guvernamental,e s-a declarat mîndru pentru această izbîndă a literaturii canadiene.

1). Le Monde, 11 octombrie 2012.
2). Le Point, 10 octombrie 2013.
3) Louise  France,  Mistress of all she surveys. In The Guardian, 6 februarie 2005.
4) http://ramonakoval.com/2013/10/11/alice-munro-nobel-laureate-in-an-interview-with-ramona-koval-books-writing-2005/
5). Le Nouvel Observateur, 10 octombrie 2013.

În categoria Antologie, Lecturi, eseuri | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Note şi aforisme: Tableta de lut (6)

Publicat în septembrie 30, 2014 de Mircea

Timpul, septembrie 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/186/Timpul_septembrie_2014_online.pdf

35

În vecinătatea oricărui om, chiar şi a celui mai delicat, există zone primejdioase în care este riscant să te aventurezi. Ca în cazul acelor macarale liniştite care te avertizează să te fereşti din raza de acţiune a braţului lor.

36

Aşa cum din nebăgare de seamă un ins se poate îmbrăca cu haine care-i sînt prea largi, tot astfel, inconştientă de propriile-i limite, o minte se poate hrăni cu esenţe prea tari pentru ea, pe care nu le poate metaboliza şi care, în loc s-o împingă mai departe, o intoxică şi o blochează. Ori se poate aventura în tărîmuri unde totul o derutează, o umileşte şi, din acest motiv, o face ostilă faţă de celelalte minţi, mai întreprinzătoare. Şi atunci anticii, cu principiul moderaţiei, cu acel modus in rebus al lor ar avea dreptate. Cum mediocritatea spirituală nu doare, dar domină în statistici, înseamnă că e prudent ca fiecare să-şi respecte propria măsură nu doar în ale trupului, ci şi în ale minţii. Altminteri există riscul să-şi facă rău, ca broasca lui La Fontaine.

37

În clubul virtual al celor super puternici, super frumoşi, super bogaţi şi super celebri adagiul Quod licet Iovi non licet bovi – Ce i se permite lui Jupiter nu i se permite boului – este acceptat cu naturaleţe ca un precept ce se potriveşte fără discuţie membrilor lui şi-i ridică, aşa cum se cuvine, deasupra mulţimii. Dar prea puţini dintre membrii clubului observă şi respectă reversul: Quod licet bovi, non licet Iovi. Au şi boii privilegiile lor, interzise Jupiterilor. E firesc atunci, cînd interdicţia aceasta nu e respectată, ca insul jupiterian să se rostogolească din Empireu în mijlocul cirezii.

38

A: – Insul din faţa noastră distins, politicos şi rafinat, iubitor de conversaţie elevată, care ne vorbeşte cu temenele cvasi-orientale, care ne învăluie în elogii şi, extaziat, ne pune să repetăm frazele noastre banale ca să ţină minte adevărurile fundamentale cuprinse în ele, omul acesta care nu se enervează niciodată şi care este atît de modest, de umil chiar, în superioritea afişată cu discreţie (dar totdeauna afişată) omul acesta este sec şi impostor… El ne ţine la distanţă printr-o necontenită fugă înainte. Nu poţi sta de vorbă cu el, dacă ai trecut flatat de faza elogiilor şi ai omis să i le întorci îndoit. Şi atunci, dacă-i spui ceva obişnuit, cum ar fi, de exemplu, că ai sufletul greu, el refuză să se implice într-un subiect atît de personal şi te trimite la o lucrare fundamentală de psihologie abisală. Dacă accepţi discuţia, fuge în antropologie şi se ascunde într-o pagină din Claude-Léy Strauss. Admiţînd că-l găseşti şi acolo, sare alarmat în hinduism. ori în manuscrisele de la Marea Moartă. Şi tot aşa pînă cînd, obosit să treci dintr-o cameră în alta fără să aprinzi lumina, te resemnezi şi recunoşti că nu mai poţi discuta: „Nu mă pricep la treburile astea”, „Nu e domeniul meu de predilecţie”, „Trebuie să citesc şi eu lucrurile astea ca să putem vorbi” – iată formulele pe care le agreează omul din faţa ta ca un fel de recunoaştere oficială a unei condiţii de subaltern cultural. Căci asta e singurul lucru care-l interesează. Această recunoştere îţi va da dreptul să te bucuri de alte temenele şi de alte elogii ipocrite fiindcă datorită ei, ai devenit pentru omul acesta distins, politicos, rafinat, dar impostor o prezenţă agreabilă şi necesară.

B: – Cred că greşeşti. La urma urmei poate nu de impostură e vorba, ci doar de inconfort psihologic. Probabil că insul se îndoieşte de sine şi din pricina asta îşi caută puncte de sprijin în ce cred alţii despre el. Prin fuga înainte, el încearcă uimească şi să forţeze preţuirea ori admiraţia celui cu care vorbeşte. Îşi cunoaşte limitele dar le detestă şi încearcă să nu ţină seama de ele. Ai putea spune că este aidoma cuiva care, detestîndu-şi chipul şi temîndu-se din pricina asta să se uite în oglindă, alege să se privească doar în portretrele binevoitoare pe care i le fac pictorii de stradă, flataţi de atenţia pe care le-o acordă. Cu iluzia că dacă alţii creionează despre el o imagine convenabilă, asta înseamnă că oglinda minte.

A: – Idealizezi. Îl crezi fragil, ori el este un carnasier. De-l contrazici, ori dacă intri în jocul lui mai mult decît se-aşteaptă, exasperat şi la strîmtoare, nu va ezita să-şi arate colţii. Ai să vezi atunci că este un polemist agresiv şi sigur de sine. Aşa încît nu de imagini compensatoare are el nevoie, ci doar de complicitatea unor inşi orgolioşi şi snobi care, în schimbul temenelelor şi elogiilor nemeritate, să fie dispuşi să-i cumpere autoportretele falsificate. Spre a le difuza mai departe. Mîndria lui este direct proporţională cu falsitatea lor.

În categoria Aforisme, Antologie | Etichete | Lasă un comentariu

Din volumul O adevărată familie : Argumentul de autoritate

Publicat în septembrie 28, 2014 de Mircea

La ziar
Azi e zi de şedinţă redacţională. Colaboratorii s-au aşezat la masa lungă prezidată de directorul magazinului lunar Mesagerul româno-canadian fiecare cu cîte o foaie sau două de hîrtie  în faţă. Articolele pe care le vor discuta.

Totul e bine şi frumos pînă cînd o colaboratoare corpolentă şi aferată dă citire unui articol foarte simţitor despre datoria poliţiştilor de a fi buni patrioţi. Şi cu digresiuni  care dezvoltă ideea  că aidoma poliţiştilor, toţi ar trebui să fim mai buni patrioţi. În felul acesta s-ar realiza o înfrăţire între poporul suferind  şi poliţie.

Directorul supune discuţiei generale articolul  care s-a terrminat pe o notă patetică despre faptul că fiecare dintre noi are în el măcar o părticică din sufletul unui poliţist. Urmează cîteva opinii prudente, nici de laudă, nici de critică. Nu se ştie  dacă articolul a plăcut sau  nu directorului şi colaboratorii ţin foarte mult să nu-l întristeze.

Operatoarea de la calculator, şi ea invitată, democratic, la şedinţă,  în schimb are o rătăcire. A uitat să fie prudentă şi spune că articolul e fals, sentimental şi ridicol.  După mine, e kitsch, zice ea, vă rog să mă scuzaţi.

O clipă toată lumea tace impresionată. Directorul tuşeşte încurcat. Apoi:

– Ai dreptate fată dragă, e sentimental şi nu merge. Nu e genul nostru.

– Ce faceee?! strigă roşie la faţă colaboratoarea trupeşă.  E mai importantă opinia dactilografei decît opinia mea? Ea care n-are nici măcar studii superioare îndrăzneşte să mă critice pe mine, care am două facultăţi?!

 În vizită
Sîntem adunaţi mai mulţi la o mică petrecere de familie. Printre noi, invitat de onoare, se află şi un domn Yvon Mallet, vicepreşedinte al unei mari firme de aviaţie din Quebec şi totodată cumnat cu gazda căci soţiile lor sînt surori.

Gazda, domnul Radu Panaite este un ins volubil şi cu opinii clare despre tot ce mişcă şi zboară. El este contabil la o şcoală. Acum are o părere despre economia japoneză. Bună sau rea, nu are importanţă.

Domnul Yvon Mallet îl priveşte cu îngăduinţă şi  îl contrazice politicos, dar ferm.
Domnul Radu Panaite este la fel de politicos, dar ţine la opinia lui. Aduce în discuţie un reportaj văzut de curînd la televizor.

Domnul Yvon Mallet spune că reportajul e o prostie. Domnul Radu Panaite spune că nu, nu e o prostie.

Domnul Yvon Mallet bea nervos din paharul cu vin din faţa sa. Ba e o prostie, ziaristul nu a vorbit cu cine trebuie.

Ba a vorbit cu cine trebuie, a vorbit cu un japonez, doamne iartă-mă,  zice domnul Radu Panaite. Japonezii ştiu mai bine decît noi cum e la ei.

– Nu putem discuta subiectul ăsta, zice domnul Yvon Mallet. Hai să vorbim despre altceva!
Toată lumea a ascultat scurta polemică a celor doi cu multă încordare. Mai toţi  ţinem cu domnul Panaite. Spun mai toţi şi nu toţi fiindcă doamna Olimpia  Mallet, soţia vicepreşedintelui s-a solidarizat  cu soţul şi este neagră la faţă de supărare. Şi fiindcă i se pare că domnul Radu Panaite are un aer triumfător, pune lucrurile la punct, pe româneşte:
– Dragă Radule cum poţi tu,  un amărît  de contabil plătit cu 30 de dolari pe oră, să-l contrazici pe bărbatu-meu care cîştigă 500?

La simpozion
Cu foarte mulţi ani în urmă,  cînd purecele etc. etc. o colegă vestită între noi pentru sentimentele ei anticomuniste – şi ce mărturie mai clară pentru aceste sentimente decît faptul că nu era membră de partid? –   a participat cu o comunicare la un simpozion pe o temă oarecare. Cred că era vorba despre creativitatea la adolescenţi. Nu era multă lume la simpozionul acela care se ţinea într-o bibliotecă, să fi fost zece sau cincisprezece persoane, eram ca între prieteni.

Comunicarea nu era nici foarte lungă, nici foarte complicată şi era optimistă. Toţi tinerii puteau să devină foarte creativi dacă erau bine îndrumaţi.

Cînd conferenţiara a tăcut, un participant din sală a observat că optimismul comunicarii era exagerat. Nu toţi tinerii şi nu toţi oamenii pot fi creativi. Aptitudinea pentru creaţie apare şi se pierde irevocabil, pentru cei mai mulţi oameni,  în copilărie. Şi a început să dezvolte idei din teoriile pedagogice care îi dădeau dreptate: Piaget spune… Potrivit pedagogiei Montessori… Chiar dacă Freinet admite… Încă de la Kant se ştie…

Colega mea îl asculta indignată şi sîsîia ca să-şi exprime dezacordul. Dar cînd comentatorul  a continuat cu un alt subiect care începea cu cuvintele ”dialectica lui Socrate, atît de subtilă…” n-a mai putut suporta. Mai ales că găsise răspunsul cu care-l înfunda:

– Ce vă tot învîrtiţi printre gînditorii ăştia idealişti? Şi dialectica lui Socrate, pardon! adevărata dialectică este  dialectica marxist-leninistă.  Şi dacă nu vă convine  concluzia mea, citiţi vă rog Scînteia care susţine acelaşi lucru.  Dacă organul Partidului greşeşte, atunci, de acord, greşesc şi eu!

La restaurant
Prietenul nostru l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior în anul al doilea de facultate. Dumnezeu a apărut sub chipul unui conferenţiar care în viaţa extra-universitară era diplomat şi viitor ministru.

Prietenul era un student foarte bun, la sesiunile din anul întîi avea zece pe linie. Numai doi, din două sute erau la fel de buni ca el. Şi la un examen cu conferenţiarul pe care prietenul nostru l-a luat cu acelaşi  brio,  dintr-o vorbă în alta,  ca de la profesor la student, a tîşnit la suprafaţă un amănunt surprinzător: tatăl prietenului nostru fusese coleg de liceu cu conferenţiarul !

– Plăcută  coincidenţă a zis conferenţiarul.  Salutări tatălui dumitale de la Bebe. O să-şi aducă aminte de mine, sînt sigur.

Prietenul nostru a continuat să studieze cu aceeaşi dăruire şi cu acelaşi succes. Competiţia cu ceilalţi doi aidoma lui era crîncenă, dar spectaculoasă. Noi, ăilalţi, eram în pluton, ne uitam la ei cu admiraţie şi pariam ba pe unul ba pe altul că or să cîştige.

Şi iată, la sfărşitul sesiunii din anul al doilea, conferenţiarul-diplomat a primit din partea unei universităţi germane o bursă ce trebuia acordată unui tînăr merituos şi cu mari aptitudini pentru studiu. Cui putea  acorda conferenţiarul bursa nemţească  de un an dacă nu prietenului nostru, fiul  excepţional al fostului său coleg de liceu? Era scris în stele să fie aşa şi nu altfel.

Anul a trecut, eram acum în anul al patrulea şi prietenul  s-a întors de la Heidelberg. Era un alt om. Prosper, roşu în obraz, vesel, vorbăreţ, colegele noastre frumoase îl mîncau din ochi.
Într-o zi,  ne-am dus cu toţii la un restaurant. Odată pe lună era ca un ritual, mergeam la restaurantul Moldova, vestit pentru fleici şi măduvioare.

Şi acolo, între două fripturi şi cîteva pahare de vin, s-a încins o discuţie studenţească. Cu patos, cu strigăte şi rîs, cu ironie.

Nu,  nu eram încă la vremea cînd se cuvenea să fim impresionaţi de prezenţa unui mare om între noi şi să-l ascultăm smeriţi,  fără să crîcnim. Şi eram, de bună seamă, şi invidioşi. Prietenul nostru spunea una, spunea alta,  era categoric şi făcea cu ochiul, ştrengar, la colege, aşa că ne venea tot timpul să-l contrazicem,  poate aşa, de-ai dracului, ca să-i stricăm cheful.  Dar mai abitir decît toţi, îl contrazicea unul dintre concurenţii lui rămaşi în ţară.

O dată, de două ori, de trei ori şi iar şi iar.

Şi cînd i s-a părut, la o remarcă bătăioasă a concurentului, că nu are ce răspunde, şi cînd ne-a văzut şi pe noi, caracuda, că ne bucurăm de încurcătura lui, prietenul nostru a sărit  în picioare, aproape să dărîme masa. Că devenise şi cam gras:

– Bă prăpădiţilor, vă puneţi voi cu mine? Cine sînteţi voi, mă? Nişte nulităţi! Nişte nimeni! Dar eu sînt cremă, mă, eu sînt  elită. Cîţi români ajung, mă, să studieze la Heidelberg?

(Timpul, Iaşi, no 4, aprilie 2012, p. 20)

În categoria Antologie, Proză scurtă | Etichete | Lasă un comentariu

Multor oameni, printre care mă număr, nu le-a fost frică în regimul comunist, ci doar scârbă – interviu

Publicat în septembrie 18, 2014 de Mircea

http://pravaliaculturala.ro/index.php?aa=2014&ll=5

Dragă Mircea, ai publicat anul trecut O adevărată familie, volum de proză scurtă apărut la editura Adenium. La o lectură fugară, aş remarca trei „priviri” ale autorului: una întoarsă spre spaţiul românesc în regimul comunist, alta spre tema emigraţiei şi una „independentă”, „canadiană”. Cum s-a născut această carte?

Dragă Cornel, cele trei „priviri” pe care le-ai remarcat – şi sânt bucuros pentru asta – corespund unei cronologii. Trei tipuri de experienţe, de tipologii, de nelinişti care corespund unui număr egal de etape din viaţa mea, parcurse în ordinea grupajelor din carte. Personajele nu sânt Eu în diferite ipostaze, dar experienţele lor au legătură cu experienţele mele. Nu am construit însă cartea pornind de la un plan iniţial. Am organizat doar prozele pe care le-am scris în momente foarte îndepărtate în timp.

O adevărată familie vine după un roman, Clepsidra, din 2010, precedat la rândul lui de o altă carte de proză scurtă, Partida de canastă. Ce va urma: roman sau proză scurtă? Care gen îţi e mai aproape? Fără să neglijez nici eseul…

E o bucurie să scriu proză scurtă şi, am impresia, o adevărată terapie să scriu roman. Nu pot avea opinii nete fiindcă am publicat relativ puţin. Dar mai sunt şi drumurile închise de foarte demult pe care am mers cu plăcere cândva. Am scris povestiri şi poveşti pentru copii şi teatru. Nu mai am timp să reiau drumurile astea. Revenind la anii din urmă, întâmplarea face ca prima dată să fi publicat proză scurtă, apoi o carte despre cărţi (Imprevizibilul triumf) şi după aia Clepsidra. Am senzaţia că acum o iau de la capăt. După O adevărată familie, proză scurtă, va urma, probabil, o altă carte despre cărţi şi după aceea – o să mai vedem. Nu pot paria pe viitor.

Sunt anii de comunism o temă care mai poate interesa publicul de astăzi, tinerii cu tablete şi gadgeturi „de ultimă oră”?

În principiu, nicio temă despre trecut nu este lipsită de interes. Se scriu, se citesc în lume şi au succes romane despre al doilea război mondial, despre nazism, despre căutatorii de aur din America secolului trecut, despre persecuţia creştinilor în Roma antică etc. Şi insul care ar spune că romanul lui Tolstoi, Război şi Pace este o carte lipsită de interes, „depăşită”, este pierdut ca iubitor de literatură. E un consumator de ştiri şi cancanuri, de literatură porno, poate şi de literatură science-fiction proastă (există şi literatură science-fiction bună), dar face parte din altă lume şi e inutil să încerci să-l convingi de contrariul.

Dar tot în principiu, nicio temă nu garantează interesul în jurul a ceea ce scrii. E un lucru elementar, depinde ce faci cu tema asta. Aşa încât poţi fi plictisitor şi când scrii despre comunism şi când scrii despre tinerii de azi şi despre civilizaţia tabletelor şi gadgeturilor, şi când scrii despre teme considerate că au priză la cititorul obişnuit, cum ar fi sexul, psihopaţii sau crimele pasionale.

Ai trăit tot socialismul românesc. Cum au fost anii copilăriei? O întâmplare care te-a marcat?

Nu eram la curent, în copilărie, cu toate ororile care se produceau în jurul meu. Familia mă proteja, cum cred că făceau toate familiile din vremea aia cu copiii lor. Ştiam doar că există lucruri despre care nu trebuie să vorbesc. Primii ani ai socialismului mi-au rămas în minte asemănători cu cei din urmă. Acelaşi cult al personalităţii, dar pentru Stalin, aceeaşi viaţă petrecută între două cozi pentru cumpărarea celor mai elementare lucruri, aceeaşi religiozitate pentru produsele din vest. Dar nu ştiam totuşi şi nu simţeam o mulţime de alte lucruri care deosebeau vremea aia de ceea ce a fost în anii ’80. Teroarea, de exemplu, din lumea adulţilor nu o percepeam fiindcă n-am avut în familie persoane arestate sau urmărite pentru activităţi politice interbelice. Sugestii însă de la ceea ce se întâmpla în lumea lor îmi veneau. Mi s-a întâmplat, de exemplu, în casa unchilor mei la Odobeşti, unde eram elev în clasa a treia, într-o zi de iarnă, să dau împreună cu vărul meu de o cutie sub pat unde erau multe monezi de 10 mii de lei, probabil din timpul marii inflaţii din anii ’46-’47, şi de un poster al regelui Mihai. Eram singuri şi priveam curioşi portretul. Atunci a intrat în casă mătuşa mea şi când ne-a văzut ce privim, ni l-a luat repede din faţă, de pe pat, şi l-a aruncat în soba de teracotă care era plină de tăciuni. Mi-a rămas în minte expresia ei speriată. Era în 1952. Dar sunt multe alte întâmplări care au avut importanţa lor pentru mine, cel de atunci.

Ce ţii minte cu drag din viaţa de licean şi de student? Ce ai vrea să nu-ţi aminteşti?

Prietenii de liceu cu care tăifăsuiam îndelung după ore, în flanări nesfârşite uneori până spre miezul nopţii pe străzile Bucureştiului şi în Cişmigiu şi mai târziu alţi prieteni din studenţie de la cafeneaua Albina. Pe urmă, Biblioteca Centrală de Stat, sala 3, actuala Bibliotecă Naţională unde intram în unele zile, vara, la 7.30 dimineaţa şi ieşeam seara la închidere, la 9.30, cu o pauză la prânz, când mâncam ceva frugal la un magazin de produse lactate din apropiere, Mioriţa. Şi câteva fete, desigur. Ce nu vreau să-mi amintesc, nu-mi amintesc.

Ce fel de adolescent/ tânăr ai fost?

Un ins inegal şi deloc remarcabil în mulţime. Nu prea atractiv şi fără o opinie bună despre sine. Nu prea fericit. Orgolios, dar ascunzându-mi cu grijă orgoliul. Eram atras nu doar de literatură, ci şi de lumea ideilor generale, de filozofie, estetică, psihologie etc., citeam mult, dar nu studiam sistematic ce citeam. Păream placid şi absent uneori, dar alteori deveneam inventiv, petulant şi cu iniţiativă. Se întâmpla să fiu optimist peste măsură câteodată, şi tot aşa, pesimist, exagerat, altădată. Aveam în totul o fire întrucâtva ciclotimică. Am avut însă totdeauna un număr restrâns de prieteni foarte buni, fraterni, cu care eram mult mai destins decât cu ceilalţi, iar starea mea de spirit era constant bună. Eram mai pasionat de discuţiile de idei decât de lecturi. O prietenă bună sau un prieten inteligent, cultivat si spiritual, indiferent dacă era tânăr sau în vârstă, erau mai preţioşi pentru mine decât o carte.

Cum se distrau colegii tăi pe atunci? Ce îţi plăcea să faci?

Nu erau altfel decât tinerii de azi. Atât doar că nu aveau telefoane celulare, reţele sociale, tablete, calculatoare şi nu făceau escapade cu maşinile lor sau ale părinţilor. Dar natura ludică, sensibilitatea, sentimentul de superioritate faţă de generaţiile mai în vârstă, amorul etc. erau la fel. În general, se distrau aşa cum se distrează şi tinerii de azi şi cum s-au distrat tinerii dintotdeauna. Prietenii, iubite, viaţă de noapte, atât cât se putea pe vremea aia, alcool, duminici petrecute la meciuri unde mergeam în grup, fotbal. Comunismul ni se părea o realitate exterioară, deşi trăiam în interiorul lui. Dar eram izolaţi de el ca de o platoşă, prin tinereţea şi spiritul nostru inaderent, de teflon. Desigur, vorbesc de lumea din care făceam eu parte. Râdeam de sloganuri, de prolectucltismul detestabil şi caraghios care la începutul anilor ’60 era o amintire recentă, de literatura encomiastă din gazete, de colegii noştri politruci care, aceştia, erau mult mai gravi, mulţi cu complexe de inferioritate culturală şi ranchiunoşi. Eram naţionalişti şi porniţi rău împotriva ruşilor. Chestia asta funcţiona bine şi oficial în anii ’60. Eram pasionaţi de literatura clasică şi de lumea interbelică, aveam un adevărat cult pentru G. Călinescu, dar nu prea mergeam la cursuri. Iar in privinţa mea, cine voia să mă găsească în cursul dimineţii, mă căuta fie la Biblioteca Centrală de Stat, fie la cafenea. În rest, îmi plăcea să fac de toate dar nu reuşeam să fac tot ce-mi plăcea.

Anii ’50, ’60, ’70, ’80 au fost şi asemănători, dar şi neasemănători. Cum i-ai caracteriza, telegrafic?

Represiune, insecuritate şi sărăcie cumplită în anii ’50, dezgheţ, naţionalism şi iluzii în anii ’60, anxietate, pesimism şi fascinaţie faţă de Occident în anii ’70, blocaj total, suspiciune, mizerie indusă, absurd şi umilinţă în anii ’80.

Ai colaborat cu Securitatea? Te-au contactat?

Am avut un contact cu Securitatea în ultimul an de facultate. în calitate de martor. Într-o dimineaţă, 14 sau 15 prieteni am fost ridicaţi individual de acasă, fără să ştim unii de alţii, şi duşi la un sediu al Securităţii unde am fost interogaţi încrucişat circa şase ore spre a se stabili vinovăţia a trei dintre noi care erau acuzaţi de propagandă duşmănoasă împotriva orânduirii socialiste şi de nu mai ştiu ce. Interogatoriul s-a repetat încă o dată peste câteva zile. Nu au rezultat însă date suficiente pentru începerea unui proces unde eu ar fi trebuit să fiu martor, împreună cu ceilalţi. Şi acţiunea s-a sistat. Dar a rămas consemnată în arhivele CNSAS-ului în trei dosare de câteva zeci de pagini fiecare pe care colegii care fuseseră acuzaţi le-au cerut aşa că le-am putut consulta şi eu de la ei acum câţiva ani. Eram, cum ţi-am spus, un ins teflon şi şters, fără mari aptitudini de comunicare şi nu cred că aveam prin ce trezi interesul Securităţii pentru o eventuală colaborare. Aşa că nu am fost contactat.

Ai făcut compromisuri de care să te ruşinezi?

Dragă Cornel, observ că mă întrebi, cu sau fără intenţie de a distinge, despre compromisuri de care m-aş ruşina eu, nu despre compromisuri ruşinoase în general. Oamenii nu-s toţi la fel de exigenţi cu ei înşişi şi semnificaţia compromisurilor pe care le faci poate fi interpretată diferit de la un caz la altul sau după cum le priveşti din interior sau din exterior, azi sau peste câteva zeci de ani. Şi, în plus, în viaţa unui om există o grămadă de compromisuri în raport cu o mulţime de alte realităţi, nu doar cu cea privind regimul politic în care trăieşte. Poţi fi un ins moraliceşte detestabil, lipsit de rectitudine şi gata oricând să faci un compromis de care e normal să te ruşinezi, chiar dacă s-a întâmplat să nu colaborezi cu sistemul. Acum, dacă doar de asta vorbim, în ce mă priveşte, înainte de 1989, nu am publicat nici o pagină pe care astăzi ar trebui s-o justific. Nu e o laudă, fiindcă nu am fost un scriitor activ. Am publicat, până prin anii ’70, doar mărunte povestiri umoristice apolitice şi pe urmă traduceri, sinteze despre istoria ideilor literare, analize de texte, lucrări de didactică. Nici un text de ficţiune după 1976.

Dar au fost momente în care m-am îndoit că am făcut bine.

Pe vemea aia erau lucruri pe care voiam să le spun despre cum trăiam, ce simţeam şi ce gândeam despre lumea din jurul meu – nu le-am spus, gata, s-au rispit. Mi se păreau importante, nu ştiu dacă şi erau. În 1973, am aflat de la un prozator cunoscut, redactor la o revistă literară, că cele câteva texte pe care i le trimisesem şi pe care puneam mare preţ (nu cele umoristice), erau excelente, dar nepublicabile. Nu puteam scrie altfel, am renunţat să mai scriu lucruri serioase.

Dar profit de întrebare ca să remarc un lucru: problema compromisurilor este, în pofida simplităţii ei aparente, destul de complexă. Un prieten mi-a semnalat de curând cazul unor şansonetişti francezi foarte talentaţi, necunoscuţi însă marelui public deoarece în timpul ocupaţiei germane au cântat în restaurantele pariziene frecventate de ofiţerii germani. S-a considerat că au făcut exact asta, un compromis ruşinos, un act de colaboraţionism, şi au fost înlăturaţi din viaţa artistică.

Urmând logica asta mă întreb dacă şi chelnerii restaurantului au avut aceeaşi soartă, dacă şi ei au fost acuzaţi de colaboraţionism. De ce nu, în fond? În schimbul unei note de plată şi al unui bacşiş, chelnerii ăia i-au îndopat cu mâncare pe nemţi consolidând astfel ocupaţia germană în loc să-i otrăvească patriotic spre a o submina!

Ai crezut că va cădea comunismul? Cum a fost pentru tine anul 1989?

Nu, n-am crezut. Speram într-o schimbare majoră, dar nu îndrăzneam să cred în implozia totală a regimului. Dar când s-a produs, am avut un sentiment de eliberare extraordinar. Şi acum consider ziua în care am văzut deasupra Pieţii Palatului elicopterul în care fugea Ceauşescu drept una dintre cele mai importante din viaţa mea. Aşa încât, pentru mine anul 1989 se împarte în două. Ce a fost înainte de 21 decembrie – un coşmar – şi ce a fost după – o imensă lumină la capătul tunelului, ca aceea despre care vorbesc unii oameni reveniţi la viaţă din moartea aparentă.

Intră frica în ADN, după atâţia ani de comunism?

Nu, nicidecum. Multor oameni, printre care mă număr, nu le-a fost frică în regimul comunist, ci doar scârbă. Dacă regimul ar fi continuat politica de exterminare a elitelor din anii ’50, probabil că ar fi intrat. Oamenii care au cunoscut infernul închisorilor comuniste puteau avea ADN-ul contaminat de această frică, chiar dacă se comportaseră eroic în detenţiune. Dar nu pot vorbi în numele lor, dacă e aşa sau nu. N-am făcut închisoare şi nu-mi era frică noaptea că o să vină o maşină neagră cu securişti ca să mă aresteze.

Ce ai făcut la Revoluţie? A fost sau n-a fost?

Nu am participat la mitingul de pe 21 decembrie, când Ceauşescu a fost huiduit, dar cu două ore înainte ieşisem din redacţia de la editura unde lucram şi văzusem pe bulevard coloanele de manifestanţi îndreptându-se spre Piaţa Palatului. Păreau bine dispuşi şi disciplinaţi, cu steaguri şi portrete ca la oricare alt miting din trecut, şi i-am urât. Fiindcă la Timişoara, auzeam noaptea la Europa liberă, oamenii erau masacraţi. Mi-am spus chiar că noi ca popor ne merităm soarta detestabilă pe care o avem. Nu faptul că erau încolonaţi mă deprima, ci buna lor dispoziţie. Dacă ar fi fost mohorâţi, trişti ca într-un convoi mortuar, dimpotrivă i-aş fi compătimit.

Apoi, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, am trăit o enormă surpriză. Şi a fost ca în visul pe care-l evocam uneori cu colegii de serviciu, să te oprească necunoscuţii pe stradă şi să te îmbrăţişezi cu ei creştineşte, ca la Înviere, de fericire că am ieşit din coşmar..

Acum dacă a fost sau n-a fost revoluţie… Nu cred că are prea multă importanţă cum numim ce-a fost. Cert este că revolta oamenilor a fost sinceră. Şi explozia ei a avut dimensiunile unei revoluţii. Altminteri, nici o revoluţie nu e curată, cu personaje principiale, generoase, integre şi iubitoare de binele poporului. Ideea că revoluţiile sânt evenimente exemplare ne-a fost inculcată ca un adevăr axiomatic de ideologia comunistă. Toate revoluţiile sunt în culise pline de trădări, de lupte pentru putere, de manipulări şi de fărădelegi. Credeam şi eu atunci, în 1989, că revoluţiile sunt frumoase şi că mişcarea din România se poate compara cu Revoluţia franceză. Poate că aveam dreptate, dar nu pentru că amândouă erau la fel de frumoase, ci pentru că erau la fel de problematice. Revoluţia franceză nu a fost, se pare, ceea ce ne spune imaginea ei mitică. Pentru un excelent autor francez, Jean Sevilla, Robespierre este primul dintr-o serie care se continuă cu Lenin, Stalin şi Hitler. Revoluţia franceză ar fi fost de fapt un complot uriaş, o manipulare a poporului francez şi o confiscare a mişcării de modernizare iniţiată, cu respect faţă de ordinea socială, de monarhie, aşa cum, am putea adăuga noi, revoluţia bolşevică a fost o confiscare şi apoi o desfigurare a mişcarii de reformare şi modernizare a societăţii ruse iniţiate de guvernul Kerensky. În fine, pentru istoricul Alain Besançon, Revoluţia franceză prefigurează totalitarismele din secolul al XX-lea. Aşa încât atunci când Ion Iliescu susţine că  evenimentele de la noi din 1989 au fost o revoluţie, nu înseamnă neapărat o înfrumuseţare a ceea ce a fost cu adevărat. Dar există o certitudine: regimul care s-a prăbuşit la noi în 1989 era realmente împietrit, absurd şi anacronic. Evenimentele din România acelui an, complot, revoluţie sau amândouă, erau necesare. Datorită lor, am ieşit dintr-o fundătură istorică. Aşa că distincţia dintre complot şi Revoluţie, în contextul românesc, îmi pare fără importanţă. Ea este însă utilă politicienilor implicaţi în luarea puterii. Pentru că dacă se consideră că a fost revoluţie ei beneficiază de o legitimitate în plus. Nu au ajuns unde se află, în capul mesei, în urma unei lupte subterane pentru putere, ci fiindcă poporul revoluţionar i-a iubit, i-a emanat  şi le-a dat o misie ce nu putea fi refuzată. Indiferent de ce-ar face, ei binemerită dragostea de la patrie fiindcă s-au jertfit pentru ea.

Ai plecat în Canada în 1990. Cum s-a întâmplat?

A fost o poveste şi de familie şi de amărăciune personală legată de felul cum evoluau lucrurile în ţară la câteva luni după decembrie 1989. Şi de asemenea, o dorinţă să las totul în urma mea şi s-o iau de la capăt. Din toate punctele de vedere. La 47 de ani, nu aveam în faţă decât rutină şi previzibile eşecuri. Îmi greşisem viaţa. Nu era nimeni de vină în afară de mine.

Eşti mulţumit de alegere?

Foarte mulţumit. Am avut un al doilea suflu cum se spune şi am retrăit o tinereţe spirituală mai activă decât în tinereţea biologică din România. Am cunoscut îndeaproape o lume despre care nu ştiam mai nimic, ne-am făcut, soţia mea şi cu mine, o grămadă de prieteni români veniţi cam odată cu noi, cu care petreceam mult timp împreună – sărbători, aniversări, excursii în împrejurimile Montrealului, la Quebec, la Niagara  etc. – mai ales în primii ani când ne aflam, şi noi şi ei, în plină fază de acomodare cu ce era diferit în jurul nostru. Am scris despre unii dintre ei în Partida de canastă. Am făcut cu brio lucruri noi, cu entuziasm tineresc, printre care un curs colegial de informatică şi un masterat, am citit mult mai mult şi mai multe decât citisem în ţară, în ultimii ani, am studiat cu oarecare aplicaţie literatura din Quebec fiind impresionat de bogăţia ei pe care, fireşte, o ignorasem total până atunci. M-am numărat printre principalii colaboratori ai unor publicaţii româneşti de aici şi a apărut un cerc de cititori care-mi căutau cu interes semnătura.

Foarte sensibile au fost contactele cu alţi imigranţi de sub ceruri diferite. Uneori şi cu istoriile lor, când aveau bunăvoinţa să-mi povestească. Am legat prietenii efemere, dar calde cu vietnamezi, salvadorieni, marocani, brazilieni, chinezi din Taiwan, francezi, libanezi.

Iar în privinţa oamenilor de aici, a quebechezilor, am fost, de regulă, tratat cu deferenţă şi cu mult interes şi respect pentru cultura din care veneam. Toate astea mă împiedicau să mă simt un simplu metec.

Şi am reînceput să scriu.

Au fost fireşte şi lucruri mai puţin bune, îndoieli, nu dacă am făcut bine emigrând, ci dacă am dreptul să pretind mai mult de la lumea din jurul meu decât mi se dădea. Lăsasem totuşi în urmă o situaţie stabilă şi onorabilă profesional (ca redactor de editură şi ca traducător) şi acum alergam după contracte mărunte de câteva luni. Le găseam, dar după săptămâni de nesiguranţă şi de intensă corespondenţă administrativă.

Sunt lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel?

Mi-ar fi plăcut să am o fire mai dezinvoltă şi mai răzbătătoare. O personalitate mai puternică. Toate lucrurile le-aş fi făcut altfel şi poate mai bine dacă aveam o astfel de personalitate.

Drumul de scriitor e greu şi acolo, mai ales pentru un autor de limbă română. Ai încercat să scrii în altă limbă?

Am scris cu o oarecare regularitate, dar nu mult, în franceză, între 1995 şi 2003. Era agreabil. Am făcut parte din comitetul de redacţie al unei reviste trimestriale, Argus, în care publicam câte două şi câte trei cronici de carte din domeniul meu de muncă de atunci (literatură biblioteconomică). Colegii mei de redacţie mă apreciau, aveam chiar o oarecare autoritate. O vreme, am lucrat într-o bibliotecă unde am iniţiat un buletin critic de circa 30 de pagini, Hypatia, scris aproape în intregime de mine cu, de data asta, cronici literare despre scriitori din Quebec. Dar apariţia lui a fost limitată la durata contractului meu cu această bibliotecă – un an şi jumătate. Am mai scris după 2000, proze minimaliste pentru o revistă electronică în limba franceză scoasă de scriitoarea Felicia Mihali (care a publicat şapte sau opt romane în limbile franceză şi engleză).

Am încetat să mai scriu în franceză în momentul în care am reînceput să scriu şi altceva decât jurnalistică, în româneşte.

Ce ţinteşti ca scriitor? Ce ai vrea să împlineşti?

Să scriu o următoare carte bună şi adevărată, pe care lumea s-o citească pe nerăsuflate. Mai departe nu merg cu gândul.

Autorul de succes sau autorul marginal? Există cale de mijloc?

Nu cred că există o opoziţie radicală între aceste tipuri de autor. În lumea noastră literară, poate da, am impresia (deci nu sunt sigur, ar fi de verificat!) că există ideea cum că autorul de succes scrie prostioare care plac „vulgului”, în timp ce autorul marginal este un fel de geniu neînţeles care nu renunţă cu niciun chip la exigenţele marii şi adevăratei literaturi. De-aia e marginal, fiindcă e prea bun şi depăşeşte înţelegerea contemporanilor! Dar rămâne posteritatea care va pune lucrurile la punct şi va face dreptate!

În literaturile prestigioase, acelea la care noi, românii, privim cu jind şi cu invidie pentru numărul de premiaţi Nobel, autorul marginal este rareori şi un scriitor de valoare. Sigur că există multe exemple care mă pot contrazice. Dar statistic vorbind, numărul lor e neînsemnat, intră în categoria rarităţii. Autorul de succes poate fi autor de literatură populară (romane poliţiste, istorice, de amor etc.), dar şi de literatură majoră şi în ambele situaţii este la fel de respectat. Am citit într-un vechi interviu al Rodicăi Ojog-Braşoveanu, autoarea a 35 de romane poliţiste vândute în câteva sute de mii de exemplare, dacă nu şi mai mult, că era privită cu condescendenţă la Uniunea Scriitorilor. Era cu totul anormal. Să ne gândim la prestigiul Agathei Christie la englezi.

Autorul de paraliteratură de succes este un precursor şi un constructor al succesului autorului de literatură majoră şi de aceea i se datorează mult respect şi din partea profesioniştilor literaturii. Graţie lui, se lărgeşte cercul cititorilor care apoi simt nevoia să trăiască şi alte experienţe literare, tot mai sofisticate. Noul roman în Franţa nu putea să aibă succesul imens pe care l-a avut (efemer în fond, dar semnificativ pentru deschiderea gustului public), dacă literatura franceză nu era saturată de oceanul de materie epică a zeci, poate a sute de autori de paraliteratură, începând cu Eugène Sue, Paul Feval şi Ponson du Terrail, citiţi la vremea lor cu fervoare.

Iar în zilele noastre, succesul unor scriitori majori, precum Michel Houellebecq, este şi el redevabil în parte acestei flexibilităţi şi complexităţi a gustului format de autorii de paraliteratură.

Pe de altă parte, Houellebecq este un autor al căii de mijloc de care vorbeşti. Nu e un autor popular în genul lui Marc Lévy sau al americancei Danielle Steel, dar nici dificil sau profund precum Thomas Mann sau William Faulkner (dar şi ei de mare succes).

Păstrezi legătura cu foşti colegi? Cu prieteni, rude? Cât de des vii în ţară?

Am legături intermitente cu colegi de la toate nivelurile de învăţământ, de la şcoala primară până la universitate. Mi s-au încrucişat de multe ori drumurile în ţară cu colegii de facultate, iar cu prietenii buni din studenţie păstrez (cel puţin cu unii dintre ei) legături cvasi permanente. Nu mai am multe rude în ţară şi de venit, vin mai rar decât aş vrea. Din diferite motive, uneori de sănătate. Am fost în aproape 25 de ani de viaţă în Canada, de patru ori în România, ultima oară în 2005. Sunt deci nouă ani de când n-am mai fost. Dar aş veni, de-aş putea, în fiecare an. E totdeauna o fericire să mă întâlnesc, în vizitele astea, cu lumea de care mi-e dor. Am şi câţiva prieteni epistolari, prin email, din lumea literară, pe care nu i-am văzut decât o dată, în trecere, sau chiar deloc. Îi iubesc, îi citesc, îi urmăresc de departe şi mă bucur şi mă întristez pentru bucuriile şi necazurile lor, atât cât le cunosc sau le intuiesc. În momentul de faţă îi simt ca pe nişte colegi şi parteneri în proiectele mele literare.

Prietenul nostru, Florin Oncescu, are un volum, Întoarcerea. O problemă pe care orice emigrant şi-o pune, la un moment dat. Te-ai gândit să te întorci „de tot”?

Personajul din povestirea care dă numele volumului a fost inspirat, printre altele, şi de discuţiile pe care le aveam pe vremuri în întâlnirile noastre săptămânale într-o cafenea din Montreal. Personajul acela spune parcă, la un moment dat, că s-ar gândi să se întoarcă în ţară, dar că acolo nu mai are nimic: nici casă, nici bani, nici familie. Florin sugera că personajul era ezitant şi lamentabil fiindcă nu-şi găsea locul nicăieri după ce-l pierduse pe cel pe care-l avea în ţară. Dar asta era doar partea vizibilă a realităţii, singura la care avea el acces pe vremea aia. În zona nevăzută a realităţii, se afla certitudinea că oricât de rău îi putea fi la un moment dat acelui personaj reflexiv, drum de întoarcere pentru el nu mai exista. Un pom se poate dezrădăcina şi poate supravieţui dacă se înrădăcinează în altă parte. Şi chiar dacă îşi schimbă pământul din care se hrăneşte, identitatea lui e aceeaşi. Mărul rămâne măr, chiar dacă pierde sau câştigă unele savori în alt pământ decât cel natal. Dar dacă se dezrădăcinează de mai multe ori în căutarea locului ideal, rădăcinile se usucă şi orice pământ devine un infern neprimitor. Nu mai iubeşti nici locul unde ai ajuns, nici locul de unde ai plecat. De altfel, Florin are în volumul de care vorbeşti o povestire excelentă care evocă exact o asemenea situaţie, cu alte personaje.

Am trecut prin momente de îndoială cu privire la mine, dar nu m-am gândit niciodată să mă întorc definitiv. Descartes spune în Discursul despre metodă că dacă te rătăceşti într-o pădure, hotărârea cea mai raţională este să mergi doar înainte fiindcă până la urmă vei reuşi să ieşi la marginea ei. Căci dacă schimbi direcţia căutând locul pe unde ai intrat în pădure, rişti să orbecăieşti la nesfârşit. Eu nu mă gândeam în momentele acelea dificile la Descartes, dar am simţit că aşa trebuie să fac.

Ce îţi lipseşte din România? Ce nu-ţi lipseşte?

Îmi lipsesc locurile în care am trăit clipe fericite, intense sau calme. Şi oamenii cu care am împărţit asemenea clipe. Îmi lipsesc colegii de serviciu care-mi erau totodată şi prieteni prin anii ’70-’80. Nu-mi lipseşte – dar poate lucrurile s-au schimbat între timp – tensiunea din relaţiile cu lumea serviciilor. Din relaţiile cu funcţionarii, chelnerii, medicii, poliţiştii etc. Nu-mi lipseşte reaua credinţă din raporturile omeneşti, despre care citesc în presa din ţară.

Bătrâneţea este atunci când…? Are şi părţi bune?

Nici o bătrâneţe nu seamănă cu alta fiindcă dacă în tinereţe, în pofida numitorului comun, fiecare om a fost tânăr în alt mod, cum să fie la fel cu ceilalţi când e bătrân? Bătrâneţea, după Jung, este perioada culturală a vieţii. Aş putea spune că sunt multe lucruri bune pe care le aduce, cu condiţia ideală să fii sănătos sau cel puţin să nu ai prea multe constrângeri fizice. Şi, corelativ, să-ţi păstrezi curiozitatea, disponibilitatea pentru nou şi aptitudinea de a învăţa. Mahatma Gandhi spunea ceva cam în sensul ăsta: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, învaţă ca şi cum ai trăi verşnic. Eu deocamdată încă învăţ. Bătrâneţea trebuie considerată nu ca o boală, ci, în cel mai rău caz, ca un handicap. Mă iartă, am să citez un alt înţelept, pe Borges, care spunea într-o conferinţă că cele mai multe lucruri le-a învăţat atunci când a fost nevoit să facă faţă handicapului său, când a devenit orb.

Ce aduce rău bătrâneţea, cred că pentru toată lumea, este sentimentul provizoratului când ţi-e bine şi teama că nu o să-ţi mai fie bine când ţi-e rău. Nu mai poţi face proiecte pentru decenii întregi. Tinerii nu cunosc sentimentele astea.

Dar se întâmplă să fii şi tu ferit de ele o vreme, fiindcă pragul care separă maturitatea de bătrâneţe îl treci pe nesimţite, fără să-ţi dai seama. Se întâmplă să afli că ai ajuns dincolo de pragul ăsta, aşadar că eşti deja bătrân, de la alţii. Pentru unii, vestea asta proastă e o sursă de mare tulburare sufletească. Şi atunci vor s-o facă pe tinerii cu orice preţ, să mascheze ceea ce li se pare că ar fi o etapă ruşinoasă în viaţa lor.

Oricum, bătrîneţea e o realitate cu o geometrie extrem de variabilă în funcţie de ochiul privitorului. Fac parte dintr-o generaţie asupra căreia s-a încercat, fără succes, o cvasi rusificare. Prin clasa a IV-a primară s-a introdus studierea limbii ruse cu, din cît îmi aduc aminte, mai multe ore pe săptămînă şi după manuale redactate în întregime în limba rusă, fără nici un cuvânt românesc. Un prieten vechi mi-a adus aminte de perioada aia vorbindu-mi de felul cum o bîrfeau în clasa lui pe „baba de la rusă”. Baba avea 24 de ani!

Ce întâmplare te-a făcut sau crezi că te-ar putea face să-ţi cunoşti limitele?

Toate întâmplările prin care trec mă fac conştient de limitele mele. E o condiţie ca să mă mişc confortabil în interiorul lor şi deci să nu fac prostii, să nu spun bazaconii şi să nu trec prin stări sufleteşti extreme.

Ce te sperie?

Pierderea minţii, mai întâi şi apoi decăderea fizică.

Ce te încântă?

Că, aparent, sunt încă departe de situaţiile astea.

Unul dintre personajele din cea mai recentă carte a ta se întreba, căuta „sensul vieţii”. Fiecare ştie cel mai bine de ce are nevoie, dar care crezi că sunt pentru un om, principalele surse de sens? Lucrurile importante?

Era un personaj demagog, care voia să vândă altora sensul pe care-l dădea el vieţii. E o întrebare la care, sincer vorbind, mi-e teamă că nu pot răspunde decât banalităţi, ca Guţă Popândău al lui Topârceanu în reflecţia lui despre amor. Nu sunt un guru. Am găsit acum câtva timp o carte de felicitare aniversară pe care scria: „Deschizând această carte vei afla secretul nemuririi. E cel mai preţios dar pe care ţi-l pot face de ziua ta” . Şi în interior era secretul: „Să respiri tot timpul!” Revenind la întrebarea ta, poate că principala sursă de sens pentru un om este credinţa în rostul lui şi în ceea ce face. E tautologic? E vorba de o credinţă aidoma celei religioase. Nu poţi descoperi sensul vieţii, dacă nu-l ai în tine, cum dacă nu-l ai în tine, nu-l poţi descoperi nici pe Dumnezeu.

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Cel de la întrebarea a şaptesprezecea. Să scriu o carte bună şi adevărată care să placă multor cititori şi, dacă-mi permiţi s-o spun, şi ţie.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

În categoria Dezbateri, interviuri | Etichete , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre O adevărată familie : Tudorel Urian, Farmecul discret al cotidianului

Publicat în septembrie 9, 2014 de Mircea

Acolada, nr. 7-8, p. 17 (http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/7_8_2014.pdf)

Întâmplarea a făcut ca până zilele trecute să nu-mi fi căzut în mână nicio carte a prozatorului Mircea Gheorghe, chiar dacă, cel puţin una din cele patru publicate în ultimii ani a apărut la o editură prestigioasă (Partida de canastă, Polirom, 2005). Probabil nu aş fi văzut nici foarte recentul volum de proză scurtă O adevărată familie, dacă nu mi-ar fi fost trimis prin poştă, editura Adenium, la care a fost publicat, nefiind una de maximă vizibilitate. Şi ar fi fost păcat.

De la primele cuvinte, scriitura lui Mircea Gheorghe te captivează, te face sclavul ei. Povestitor înnăscut, nu făcut, Mircea Gheorghe ştie să conducă fraza cu mână sigură, fără preţiozităţi stilistice şi sofisticării narative menite să îl pună în încurcătură pe cititor.

Autorul are (câte) o poveste de spus şi o spune cu toată simplitatea specifică unui om cu adevărat inteligent, necomplexat de postura de scriitor, lăsând întotdeauna cititorului un mic spaţiu de reflecţie, locul unei revelaţii menite să ofere o mai bună cunoaştere a caracterelor sau a cutumelor personajelor sale. Fiecare proză în parte contribuie la elaborarea unei fresce sociale de mari întinderi, a unei realităţi pe cale de a fi uitată (ultimii ani ai regimului comunist) sau a vieţii destul de prozaice a românilor care au ales să emigreze imediat după dramaticele evenimente din decembrie 1989.

Scurtele povestiri care alcătuiesc volumul O adevărată familie poartă semnele autenticităţii experienţei de viaţă a autorului. Nu întâmplător, acţiunea lor se derulează în România ultimilor ani ai regimului Ceauşescu, sau în Canada anilor de adaptare ai unui emigrant român. Pentru că, citind minuscula notă biografică de pe pagina de gardă a cărţii, aflăm că autorul, născut în anul 1943, a decis, imediat după căderea regimului comunist, la o vârstă deloc fragedă, să emigreze definitiv în Canada.

Din perioada „românească”, excelentă este povestirea Inspecţia de vară, un fel de Revizorul lui Gogol, a rebours. Un inspector de la judeţ, care trebuie să controleze o şcoală din mediul rural are parte de o primire demnă de călătorii care coboară într-o gară pustie din vestul sălbatic. Autorităţile îl ignoră, primarul prea ocupat cu treburile lui nu-şi arată chipul, este nevoit să parcurgă pe jos ce 12 kilometri până la şcoală, unde dă peste un învăţător-director de o factură foarte specială: un fel de Ceauşescu în miniatură, sau, dacă vreţi, un fel de Louis de Funés, scălâmbăindu-l pe fostul dictator comunist. Acesta îl primeşte pe inspector după protocolul pe care şeful statului îl acorda oaspeţilor de acelaşi rang, veniţi din lumea întreagă. Tonul povestirii te face să retrăieşti atmosfera sinistră a acelor ani: „ – Trăiască domnul inspector! Trăiască domnul învăţător! ţipă un băieţel cu o voce subţirică. – Ura, ura, ura! strigară ceilalţi agitând steguleţe tricolore din hârtie şi nişte pancarte micuţe cu chipul învăţătorului, pe care până atunci le ţinuseră, s-ar fi zis, ascunse. Apoi, ca la comandă, începuseră să cânte un marş, pe care inspectorul nu-l mai auzise niciodată. Avea o solemnitate stranie marşul, textul lui proslăvea conducerea înţeleaptă a învăţătorului, grija lui permanentă pentru progresul şcolii către cele mai înalte culmi ale învăţământului” (p. 29). Punctul culminant al ceremoniei de întâmpinare a inspectorului este atins în timpul discursului ţinut de învăţătorul-director. Mutatis mutandis el este un discurs şablon al lui Nicolae Ceauşescu, adaptat specificului şcolar: „Dragi elevi, vorbi învăţătorul după ce făcu iar semn să înceteze aclamaţiile. După cum ştiţi, sub conducerea înţeleaptă a cadrelor didactice, şcoala din satul nostru a obţinut în ultimii ani succese importante pe linia creşterii necontenite a nivelului învăţământului. Trebuie să menţionăm cu justificată mândrie, rezultatele deosebite ale…” (p. 30).

Finalul acestei inspecţii cu accente bufe, exemplare însă pentru spiritul „Epocii de aur” este, poate neaşteptat, dar nu mai puţin autentic. Austerul inspector, un om normal venit să-şi facă treaba pentru care este plătit, fără pasiuni şi excese, tehnic, pragmatic, operativ, chinuit de o tot mai acută durere de cap, se scufundă într-o melancolie progresivă, renunţă la orice tentativă de a mai controla ceva şi acceptă învins paharele cu vin, umplute cu promptitudine şi generozitate de săritorul său amfitrion. Până la urmă, întreaga povestire este un fel de alegorie despre felul în care retorica fără conţinut, nişte forme de manifestare la limita grotescului, înfruntarea cu entuziasm a simţului ridicolului, megalomania indecentă ucid spiritul critic şi dezarmează orice tentaţie de a impune nişte reguli ale normalităţii.

Alte proze fixează sarcastic chipurile unor „eroi ai revoluţiei” care, cu numai câteva zile înainte, făceau eforturi la limita decenţei de a intra în graţiile unor activişti pentru a se înscrie în partidul comunist, dar care imediat după căderea dictatorului îşi revendicau merite de mari luptători anticomunişti tocmai în baza nonapartenenţei lor la PCR, care nu mai apucase să fie oficializată.

La fel de incitante sunt şi relatările despre vieţile aventurierilor care s-au avântat să-şi caute norocul peste mări şi ţări, fără niciun fel de experienţă anterioară sau cunoaştere profundă a unei astfel de situaţii. Ei ajung în ţara străină (în cazul concret, Canada) cu mintea plină de visuri, iniţial trăiesc asemeni unor turişti, apoi încet, încet, banii încep să se termine, apariţia visatelor locuri de muncă bine plătite întârzie. Unii se complac să trăiască din ajutorul social, alţii îşi reduc mult din pretenţii, se acomodează firesc cu situaţia de a fi întreţinuţi de soţiile mai puţin pretenţioase în a-şi găsi un loc de muncă, dar tensiunile inevitabile care apar în familie determină multe cupluri să se despartă. Un fel de tristeţe melancolică, irizată însă de firicele fine de umor, dă nota dinstinctivă a acestor povestiri din diaspora.

Marea calitate a scriitorului Mircea Gheorghe stă în aceea că el nu se pretinde niciodată a fi altceva decât este: un prozator. Nu filosofează pe marginea întâmplărilor reproduse, nu încearcă să pară un moralist, nu se încurcă în parabole şi texte cu cheie. Povesteşte clar, simplu, luminos, pe înţelesul tuturor ceea ce vede şi aude, ca într-un film pe care spectatorul îl poate urmări relaxat cu o pungă pe popcorn în braţe. Nici o tendinţă moralizatoare nu agresează confortul de lectură al cititorului. Concluziile, atâtea câte rămân la sfârşitul volumului, îi aparţin în exclusivitate cititorului.
Scriitor român stabilit în Canada din anul 1990, Mircea Gheorghe este un autor de proză scurtă cu har, care a văzut multe şi ştie să povestească. Volumul său O adevărată familie, este o excelentă lectură de (încă) vacanţă.

 

În categoria Ecouri critice | Etichete | Lasă un comentariu

Note şi aforisme: Tableta de lut (5)

Publicat în septembrie 7, 2014 de Mircea

Timpul, august 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/185/Timpul_august_2014_online.pdf

33

Gogol schiţează în Taras Bulba un personaj surprinzător, Mossi Chilo ”un cazac voinic”, fost ataman pe mare şi ”care trecuse prin multe nenorociri”.
Scriitorul se opreşte asupra celei mai semnificative dintre ele: evadarea lui Chilo şi a camarazilor săi din captivitate de la turci.

Făcuţi prizonieri de otomani, Chilo şi ai lui sunt puşi în fiare şi obligaţi să vîslească la galeră. După cîteva săptămîni de chin, Chilo îşi trădează tovarăşii de suferinţă, trece la mahomedanism, îşi pune turban şi, devenit om de încredere al turcilor, este numit călău ”cu puteri depline asupra captivilor”. În noua lui situaţie, face exces de zel, este mai nemilos şi mai inventiv decît călăul turc dinaintea lui aşa încît calvarul galerienilor este mult mai atroce sub mîna de fier a renegatului.

Turcii sfîrşesc prin a nu mai avea nici o îndoială cu privire la loialitatea fostului ataman şi astfel, într-o zi, contrar interdicţiei coranice, se dedau unei beţii generale care le este fatală: Mossi Chilo eliberează prizonierii, le dă săbii şi turcii sunt masacraţi. Galera este îndreptată către Siciu, centrul administrativ al cazacilor, cu o mare pradă de război, iar Mossi Chilo, este aclamat de toată lumea şi devine erou de baladă.

Gogol subscrie şi el la entuziasmul personajelor sale pentru abilitatea lui Chilo, dar nu cumva se înşela?. Era Mossi Chilo un erou sau un simplu oportunist fără scrupule? Dacă turcii nu-i dădeau ocazia să se răscumpere, nu rămînea el pentru totdeauna doar un jalnic trădător? Se gîndise el oare la această ipotetică ocazie atunci cînd trecuse de partea lor? Nici vorbă, chiar Gogol ne spune: ”Nefericiţii sufereau aceste torturi mai curînd decît să trădeze credinţa ortodoxă. Dar atamanul Chilo nemaiputînd îndura mult timp mizeria, călcă în picioare sfînta credinţă” etc.

Cîte aberaţii, cu urmări tragice durabile, nu se petrec în lume şi cîţi ticăloşi nu-şi adorm cele mai elementare scrupule omeneşti fiindcă nutresc iluzia unei zări salvatoare în care vor putea invoca pretexte credibile pentru absolvirea de crimele comise! Şi unii chiar au şansa unei asemenea nemeritate redempţiuni.

34

Ce destin ciudat a avut cartea lui Gustave Le Bon, Psychologie des foules (1895, reeditată de mai multe ori, ultima dată la Flammarion în colecţia Les livres qui ont changé le monde, 2009) ! Sociologii din descendenţa lui Durkheim, alergici la amestecul psihologiei cu sociologia, spun că nu are nici o valoare ştiinţifică, iar despre autorul ei, că era un poligraf inteligent, dar lipsit de rigoare. I se concede însă meritul important de a fi fost unul dintre pionierii unei noi discipline de cercetare, psihologia socială.

Şi totuşi ea a avut o influenţă enormă în prima jumătate a secolului trecut iar printre cititorii care au studiat-o cu interes să-i spunem, ”profesional” se numără nu doar savanţi precum Sigmund Freud, ci şi politicieni de toate felurile, de la democraţi (Teodor Roosevelt, Charles de Gaule), la dictatori (Mussolini, Stalin, Hitler, Mao).
E greu, e imposibil de ignorat o carte care, oricît ar fi de dezinvoltă faţă de ortodoxia cercetării ştiinţifice, este validată de mersul lumii. Pentru Gustave Le Bon în 1895, secolul al XIX-lea fusese cel mai frămîntat din întreaga istorie europeană. Dar el vorbea deja de societăţile viitorului: ”În timp ce anticele noastre credinţe se clatină şi dispar, iar coloane de societăţi se prăbuşesc rînd pe rînd, acţiunea mulţimilor este unica forţă pe care nimic n-o ameninţă şi al cărei prestigiu creşte mereu. Era în care intrăm va fi cu adevărat era mulţimilor.”

Gustave Le Bon era profetic. A murit în 1931, la o vîrstă de patriarh (90 de ani) apucînd să remarce cîtă dreptate avusese în urmă cu peste treizeci de ani. Primul război mondial, revoluţia bolşevică din 1917 şi tulburările populare induse de ea în întreaga Europă au ilustrat aproape didactic ”sufletul mulţimilor”, aşa cum îl descrisese el în cartea lui. Dar confirmările cele mai categorice au venit după moartea lui şi din întreaga lume. Regimurile totalitare, oricare ar fi culoarea lor, dictatorii de orice anvergură, naţionalismele extremiste şi fanatismele ideologice ori pretins religioase toate au folosit şi folosesc mulţimile magnetizate de discursuri, promisiuni şi slogane ca pe nişte maşini de război redutabile.

Ne aflăm în plină eră a mulţimilor şi ponderea lor va deveni şi mai copleşitoare în deceniile următoare. Cu toată încărcătura de imprevizibil şi cu toate derapajele pe care le implică.

În categoria Aforisme, Antologie | Etichete , , | Lasă un comentariu

Note şi aforisme : Tableta de lut (4)

Publicat în august 3, 2014 de Mircea

Timpul, iulie 2014, p. 17 – http://www.revistatimpul.ro/reviste/184/Timpul_iulie_2014_online.pdf

30

Rămase minute întregi privind ecranul calculatorului, acolo unde motorul de cercetare Google îi dăduse, instantaneu rezultatul după ce-şi scrisese numele şi ocupaţia : Neluţu Vasiliu poet, 581 rezultate. Visa cu ochi deschişi la gloria aceasta de care pînă atunci n-avusese habar. Poate că în clipa asta peste cinci sute de oameni se uită pe calculator şi se gîndesc la el. „Oare cine o fi domnul Neluţu Vasiliu?” Foarte curioşi, bineînţeles: „Oare ce gîndeşte, oare ce creează domnul Neluţu Vasiliu acum?” Probabil şi cu invidie : ”Cine o fi avînd norocul să fie prietenul sau iubita unui poet precum domnul Neluţu Vasiliu”?

Bătrînii, desigur, în plus, cu tristeţe. Pentru că nu le-a fost sortit tuturor să aibă asemenea fii şi nepoţi: „Ce fericiţi trebuie să fie părinţii care au dat ţării un poet ca domnul Neluţu Vasiliu!” În fine, de la cei peste cincisute de admiratori curioşi, invidioşi şi trişti, ecoul se răspîndeşte în lumea întreagă: ” Ce norocos e poporul în mijlocul căruia s-a născut un aşa mare poet ca domnul Neluţu Vasiliu!”

Nu mai era anonim, şi povara celebrităţii, în pofida a ceea ce spun tot felul de filozofi ipocriţi, nu era apăsătoare.

Nu-i venea să închidă calculatorul. Şi îşi zise că trebuie să continue, cu sîrguinţă, să urce alte şi alte culmi ale celebrităţii. Şi începu să scrie o odă despre Google.

31

”Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).

Isus se referă la bogatul în bunuri materiale, dar uneori este la fel şi cu bogăţia spirituală, şi raportată nu la împărăţia lui Dumnezeu, ci la împărăţia noastră sublunară. Mă gîndesc la Fernando Pessoa, alias Bernard Soares, din Cartea neliniştirii: era, şi ştia că este, infinit de bogat dar vieţuia anonim şi sărac sub masca unui funcţionar insignifiant : ”iar de la înălţimea maiestuoasă a tuturor visurilor mele, iată-mă ajuns ajutor de contabil în oraşul Lisabona. Însă contrastul nu mă striveşte, mă eliberează; ironia din el este chiar sîngele meu /…/. Ce glorie nocturnă să fii mare fără să fii nimic! Ce sumbră maiestate cea a unei splendori necunoscute!” Trăia printre oameni modeşti şi cumsecade şi afabilitatea lor îi era necesară, chiar dacă va fi fost întemeiată pe un malentendu, pe o confuzie reciprocă. El îi vedea mai inocenţi, ei îl vedeau ca fiind aidoma al lor: ”Patronul Vasques, contabilul Moreira, casierul Borges, băieţi buni cu toţii, băiatul de serviciu care acceptă de bunăvoie să-mi ducă plicurile în cutia de scrisori, puştiul cu comisioanele, bun la toate, chiar şi pisica prietenoasă – toate au devenit o parte a vieţii mele; n-aş putea să le abandonez fără să plîng, fără să înţeleg că această mică lume, cît mi s-a părut ea de rea, este o parte din mine însumi/…/”.

De-ar fi evadat din lumea lor mică, din ”cercul lor strîmt”, cum ar fi spus Eminescu, viaţa lui ar fi devenit imposibilă : ”separarea ar fi însemnat pentru mine o înjumătăţire, soră cu moartea. De altfel, dacă i-aş părăsi mîine pe toţi/…/ de ce altceva m-aş putea agăţa (fiindcă va trebui să mă agăţ de altceva)? ce altă uniformă aş îmbrăca (ştiut fiind că va trebui să îmbrac ceva)? Toată lumea are un patron Vasques, vizibil pentru unii, invizibil pentru alţii”.

De li s-ar fi arătat într-o zi în realitatea bogăţiei sale, oamenii aceia, cu patronul Vasques în frunte, l-ar fi înlăturat dintre ei cu teamă.

32

Unele dintre bancurile politice din vremea comunismului ilustrează mentalităţi şi tactici de supravieţuire care s-au păstrat şi mai tîrziu, în virtutea inerţiei morale. Aşa, de exemplu, legile nu erau considerate reguli obligatorii, ci simple bariere. ”Dulăii sar pe deasupra, javrele trec pe dedesubt şi numai boii se opresc în faţa lor”.
Evident, nu există nici un loc în lume lipsit de asemenea inşi pentru care legile nu sînt altceva decît bariere. Dar în regimurile comuniste de pretutindeni, (cu unele excepţii admirabile, Ungaria anilor 50, Cehoslovacia anilor 60, Polonia anilor 80), ei tindeau să devină majoritari. Revolta era lăsată celor puţini care detestau în egală măsură să fie ”boi”, ”javre” sau ”dulăi”.

Javrele şi dulăii furnizau modelele culturii populare şi filozofia lor era extrem de simplă. Legea minimului efort. Dacă revolta puţinilor ireductibili îşi atingea ţinta, atunci beneficiile ar fi fost generale. De ce să cheltuieşti energie petru ceva care îţi poate reveni fără niciun risc, datorită altora? Dacă nu ieşea nimic, oricum ei se descurcau…

În categoria Antologie | Etichete | Lasă un comentariu

Note şi aforisme : Tableta de lut (3)

Publicat în iunie 30, 2014 de Mircea

Timpul, iunie 2014, p. 17 – http://revistatimpul.ro/reviste/183/Timpul_iunie_2014_online.pdf

25

Găsim la Baltasar Gracian (1601-1659) în Oraculo manual y arte de prudencia, un aforism (248):  ”A nu se  entuziasma  de ultima noutate :  Există oameni dominaţi de ultima informaţie /…/ Simţirea şi dorinţele lor sunt de ceară. Ultima /informaţie/ îi marchează şi le şterge pe toate celelalte dinainte. Nu îi cîştigi niciodată  deoarece cu aceeaşi uşurinţă îi pierzi. /…/ Nu sunt buni să ai încredere în ei, rămîn copii toată viaţa şi în felul acesta, cu nestatornicie în sentimente şi judecăţi, trec şovăitori, împleticindu-se, de la una la alta, totdeauna instabili în voinţa şi  în   opiniile lor”.
Baltasar Gracian trăia într-o epocă în care se percepeau  primele semne ale marilor dezbateri de idei ce vor domina sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea şi poate că el era prea sever cu contemporanii lui. Era un curtean, un om al vechiului regim şi mobilitatea intelectuală îl deruta, simţea că i se mişcă pămîntul sub picioare.  Dar cînd ne gîndim la noi, cei de astăzi care, spre a ţine pasul cu ultimele noutăţi tehnologice,  trebuie să ne schimbăm, la fiecare patru-cinci ani  maşinile, televizoarele, calculatoarele, telefoanele mobile etc  parcă ar avea dreptate în privinţa infantilizării. Lumea de azi e plină de jucării şi, corelativ, de copii adulţi şi bătrîni, mîndri de ele şi de ei.

26

Eroismul e un model dar nu o datorie civică. Nu putem fi cu toţii eroi, după cum  nu putem fi cu toţii Napoleon, Leonardo Da Vinci, Beethoven sau Einstein. Dacă eroismul,  talentul şi înzestrarea extraordinară ar fi la îndemîna tuturor, n-am avea nici un motiv să vibrăm de admiraţie în faţa eroilor şi a oamenilor de geniu, şi să le perpetuăm memoria.  Aşa încît acuzaţiile de laşitate, de oportunism, de poltronerie etc. formulate la adresa unor comunităţi naţionale întregi sînt absurde. Poporul, orice popor, e format dintr-o majoritate zdrobitoare de inşi a căror datorie fundamentală este să fie buni cetăţeni. Adică să respecte regulile de convieţuire civilizată  şi să plătească cinstit impozitele. Atît. Nu pot fi blamaţi pentru deruta şi derapajele morale provocate de tîlharii istoriei care le blochează temporar drumul şi-i terorizează.

27

Se ştie, nu ai nici o şansă de acord cu un ins de rea credinţă. Dacă ai opinii diferite de-ale lui, el  te consideră un duşman care trebuie destabilizat cu orice preţ. Adevărul nu contează, important e doar să-ţi impună ce crede el şi să aibă ultimul cuvînt. Chiar dacă ştie că e greşit. Va face procese de intenţii, va abate discuţia într-o direcţie care nu duce nicăieri, va face sofisme, va ironiza, te va denigra spre a-şi atrage sprijinul altora, va înjura, va deveni în cele din urmă violent.
La fel fac şi regimurile politice totalitare.

28

Cîteva picături dintr-un vin sunt îndeajuns pentru a-i simţi gustul. Nu este nevoie să bei toată sticla. Nu e la fel şi cu cărţile? Autorii lor îşi închipuie că fiecare pagină pe care o scriu merită să fie citită cu lupa, dar realitatea e cu totul alta. Timpul e mult prea scurt şi codrii de cărţi, bune şi rele,  mult prea deşi pentru puterile unui simplu cititor. Doar operele clasicilor au dreptul la examinarea artei lor la microscop. Sau cele care au şansa unui lector pasionat să descopere comori acolo unde nu caută nimeni.

29

La ora bilanţului, valoarea unei vieţi ar trebui măsurată nu prin apropierea de o iluzorie ţintă finală, ci prin  lungimea drumului parcurs către ea. Să nu ne simţim umiliţi privind înainte infinitatea drumului rămas nestrăbătut, ci să ne consolăm cu depărtarea punctului din care am pornit. Handicapurile de orice fel (personale, familiale, sociale) să nu mai devină o sursă de amărăciune şi de ranchiună faţă de alţii mai norocoşi ca noi, ci  un motiv de mîndrie fiindcă nu ne-au împiedicat totuşi să avansăm.

În categoria Aforisme, Antologie | Etichete , , | Lasă un comentariu